Un tribut dedicat tuturor celor care au luptat pentru o lume mai bună și au murit atât de tineri
Al treizeci și doilea buletin (2025)
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În luna iulie, la câteva zile după centenarul nașterii lui Frantz Fanon, am luat prânzul cu fiica lui, Mireille Fanon Mendès-France. Când am făcut observația că Fanon a murit foarte tânăr, la vârsta de treizeci și nouă de ani, Mireille m-a corectat: „Nu, treizeci și șase.” Chiar și trei ani în plus ar fi fost un dar - pentru el, căci poate ar fi reușit să ducă la bun sfârșit alte proiecte și să petreacă mai mult timp cu familia, și pentru noi, căci poate ne-am fi ales cu cartea care ar fi urmat după Damnații Pământului –ar fi fost poate una despre cum putem construi un proiect național care să nu eșueze în capcanele naționalismului îngust. Dar n-a fost să fie.
Cu gândul la conversația cu Mireille și la moștenirea pe care ne-a lăsat-o tatăl ei, am cerut echipei Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială să mă ajute să fac o listă cu lideri și intelectuali revoluționari care au murit înainte de a împlini patruzeci de ani. A urmat o avalanșă de nume și în scurt timp aveam în fața mea mai multe pagini, un memorial digital pentru oameni care fuseseră asasinați pentru opiniile lor, de la Josina Machel din Mozambic (25 de ani) până la Che Guevara (39 de ani). Am fost tentat ca în acest buletin să public o variantă scurtă a acestei liste, dar m-am abținut. Cum poți scurta o listă care e deja neadecvată, dat fiind că atât de mulți oameni, lideri și intelectuali din atâtea locuri au fost asasinați de către imensele structuri de represiune create de sistemul imperialist?
În loc să prezentăm o listă neadecvată, ne oprim o clipă alături de Fanon, care în scurta lui viață a publicat două cărți: Piele neagră, măști albe în 1952 și Damnații Pământului, publicată în 1961, cu doar câteva luni înainte să moară. Altele două, Anul V al Revoluției Algeriene, scrisă în 1959, și Pentru revoluția africană, o colecție de eseuri scrise între 1952 și 1961, au fost publicate postum în 1964.
E imposibil să privim această operă și să spunem acesta e Fanon, asta e tot ce ar fi scris și tot ceea ce a făcut - practica lui psihiatrică, munca depusă în folosul mișcării de eliberare algeriene - este tot ceea ce ar fi contribuit. Academicienii îl tratează pe Fanon ca pe o colecție încheiată, dar de fapt nici măcar nu își atinsese culmea. Limpezimea argumentației din ultima sa carte a deschis noi căi de cercetare, pe care le-ar fi urmat după 1961 dacă viața nu i-ar fi fost curmată - mai ales luând în considerare dovezile care nu au întârziat să apară cu privire la limitele interne și externe impuse statelor postcoloniale.
Acum cinci ani, Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială a publicat un dosar despre Fanon, Strălucirea metalului (martie 2020), care a analizat provizoriu gândirea lui Fanon despre eliberarea națională. Dar doar provizoriu - teoria lui Fanon era neterminată la momentul morții lui prea timpurii.
Elemente ale cărții care ar fi urmat după Damnații Pământului sunt evidente în eseul pe care Fanon l-a scris după asasinarea lui Patrice Lumumba în 17 ianuarie 1961, la vârsta de treizeci și cinci de ani. Publicat în Afrique Action în februarie 1961, argumentul pe care-l dezvoltă în „Moartea lui Lumumba: Am fi putut face altfel?” este rezumat într-un paragraf impresionant:
Greșeala noastră, greșeala pe care noi africanii am făcut-o, a fost de a uita că inamicul nu se retrage niciodată cu adevărat. Nu înțelege niciodată. Capitulează, dar nu se lasă convertit.
Greșeala noastră a fost să credem că inamicul nu mai era bătăios și nociv. Dacă Lumumba îi stă în cale, Lumumba dispare. Imperialismul nu a fost caracterizat niciodată de rețineri când trebuie să ucidă.
Într-adevăr, imperialismul nu e niciodată generos sau umanitar.
În eseul său despre Lumumba, Fanon mai menționează două nume dar nu vorbește despre ele în detaliu: „Priviți la ben M’hidi, priviți la Moumié, priviți la Lumumba”.
Mohammed Larbi ben M’hidi (1923–1957) a fost unul dintre cei șase membri fondatori ai Frontului de Eliberare Națională din Algeria (FLN). Cunoscut sub numele de Larbi Înțeleptul, a fost comandantul zonei militare Wilaya V din regiunea Oran și mai târziu a condus FLN în Bătălia pentru Alger. A fost capturat în februarie 1957, torturat cu brutalitate și executat o lună mai târziu la vârsta de treizeci și trei de ani. Franța nu l-a tolerat pe acest algerian demn.
Félix-Roland Moumié (1925–1960) a condus Uniunea Popoarelor din Camerun pe toată durata luptei pentru independență a acelei țări, care s-a declanșat în 1955. La fel ca în Algeria, represiunea franceză în Camerun a fost diabolică, ducând la uciderea a zeci de mii de oameni în atacuri nemiloase asupra centrelor civile. Această istorie a fost în mare parte uitată. Moumié a fost asasinat la Geneva de un membru al serviciilor de securitate franceze, care l-a otrăvit cu taliu. Avea treizeci și cinci de ani.
Morțile lui M’hidi, Moumié și Lumumba – pe care Fanon îi cunoștea personal – au scos în evidență brutalitatea imperialismului. Dacă apare la orizont vreun radical care conduce poporul către suveranitate, atunci acelui radical nu i se poate permite să supraviețuiască. Lumumba era un radical, un om „vândut Africii”, cum scria Fanon, adică a cărui inimă era alături de popoarele Africii și care nu se vânduse imperialismului. De aceea a fost asasinat.
Belgia, Marea Britanie, Franța și Portugalia au refuzat să se retragă în pace din coloniile lor africane. S-au folosit de orice tactică, inclusiv de cele folosite de naziști și japonezi în Al Doilea Război Mondial, care au fost apoi declarate crime de război în timpul Proceselor de la Nuernberg și respectiv Tokio. Dacă definiția folosită în aceste procese ar fi aplicată războaielor coloniale din Algeria și Camerun, liderii militari și civili ai acestor țări europene ar fi fost spânzurați.
Generalul Tomoyuki Yamashita din Armata Imperială Japoneză, de exemplu, a fost spânzurat în 1946 după ce tribunalul din Tokio l-a găsit vinovat în baza principiului responsabilității de comandă (cunoscut mai târziu ca Standardul Yamashita) pentru atrocități comise de trupele lui împotriva civililor din Filipine. Dacă acest standard ar fi aplicat cu consecvență, feldmareșalul britanic Gerald Walter Robert Templer ar fi fost spânzurat pentru rolul pe care l-a jucat în timpul Insurecției comuniste din Malaezia (1948-1960), inclusiv pentru faptul că britanicii au folosit centre de detenție și erbicide curcubeu împotriva populației în general, ceea ce a prefigurat folosirea Agentului Portocaliu de către SUA în Vietnam.
Tot așa, generalii francezi Jean-Marie Lamberton și Max Briand ar fi fost spânzurați pentru rolul pe care l-au jucat în războiul din Camerun (1955-1964), în timpul căruia forțele franceze s-au folosit de brutalitate extremă contra insurgenților și civililor deopotrivă, inclusiv masacre documentate și relatări despre utilizarea decapitărilor ca parte din războiul psihologic.
Dar, bineînțeles, au murit fiecare cu medalii împodobindu-le pieptul.
Este important să ne amintim că spre sfârșitul războiului francezii și-au testat propria armă nucleară în Reggane, Algeria, în Deșertul Sahara, pe 13 februarie 1960, făcând din Franța a patra țară posesoare de arme nucleare. Franța a refuzat să se alăture Tratatului asupra Interzicerii Parțiale a Testelor Nucleare din 1963. Algeria și-a câștigat independența în 1962, dar Franța și-a păstrat pentru cinci ani dreptul de a continua să testeze arme nucleare în Reggane, ceea ce a și făcut până în 1966. După aceea, Franța și-a mutat testele în atolii Fangataufa și Moruroa din Oceanul Pacific, unde a efectuat 193 de teste nucleare de-a lungul celor treizeci de ani ce au urmat.
În timp ce Franța își testa bombele atomice în Reggane, Fanon scria în Damnații Pământului: „acele sume cu adevărat astronomice care sunt investite în cercetarea militară, acei ingineri care sunt transformați în tehnicieni ai războiului nuclear, ar fi putut în decursul a cincisprezece ani să crească nivelul de trai al țărilor subdezvoltate cu 60 la sută”. Chiar dacă a scris despre teste în termeni economici, ar fi putut la fel de bine să scrie în termeni de amenințări politice: dacă asasinatele nu funcționau, Franța avea la dispoziție și bomba atomică pentru a o folosi împotriva coloniilor rebele.
Fanon s-a întâlnit cu Lumumba și Moumié în numele guvernului provizoriu din Algeria cu ocazia Conferinței Tuturor Popoarelor Africane din 1958, organizat de Prim Ministrul Ghanei Kwame Nkrumah în Accra. Au vorbit despre necesitatea luptelor de eliberare națională, cum să se apere mai bine de brutalitatea forței imperialiste și cum să progreseze dincolo de tentaculele structurii neocoloniale. Pe Fanon îl interesa crearea unei Legiuni africane, o forță militară pentru războaiele de eliberare de pe continent care ar fi fost antrenată de algerieni și aliații lor. În notele lui din timpul acestor întâlniri, Fanon a scris despre moartea lui Moumié:
O moarte abstractă care l-a lovit pe cel mai concret, cel mai viu, cel mai năvalnic bărbat. Tonul lui Félix era mereu ridicat. Agresiv, violent, plin de furie, îndrăgostit de țara sa, plin de ură pentru lași și manipulatori. Auster, dur, incoruptibil. Un ghem de spirit revoluționar împachetat în șaizeci de kilograme de mușchi și oase.
Aceste fraze despre Moumié ar putea la fel de bine să-l definească pe Fanon.
Cauza oficială a morții lui Fanon e pneumonia, dar aste e doar ceea ce scrie pe certificat. Un om din CIA, C. Oliver Iselin, era prezent când a murit. Așa merg lucrurile.
Îmbrățișări,
Vijay
 | A guest post by
|