Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 2022, cei aproximativ 10.500 de cetățeni ai statului insular Tuvalu din Pacific au început să migreze nu dintr-o țară în alta ci din insulele lor fizice către lumea digitală. Pus în fața posibilității ca schimbările climatice să îi facă teritoriul de nelocuit în doar câteva decenii, Tuvalu și-a propus să devină „prima națiune digitală”, construind un registru tridimensional al pământurilor sale, arhivându-și cultura și pregătind sisteme de identitate și de guvernământ digitale, astfel încât să poată continua să funcționeze chiar și atunci când populația sa va fi împrăștiată în toate colțurile lumii. Criza climatică a obligat dreptul internațional să înfrunte o chestiune înfiorătoare: ce se întâmplă cu un stat atunci când creșterea nivelului mării îi înghite teritoriul. În 2025, Curtea Internațională de Justiție, în speța Obligațiile statelor cu privire la schimbările climatice, a pronunțat o hotărâre care spune că „odată ce un stat este fondat, dispariția unuia dintre elementele sale constitutive nu duce în mod necesar la pierderea statalității”.
Dacă Tuvalu își pierde cei 26 de kilometri pătrați din cauza creșterii nivelului mării, el nu va dispărea din amintirea poporului său, nici nu va înceta să mai fie un stat. Dar un popor nu poate trăi doar într-o arhivă digitală. În 2024, Tuvalu și Australia au semnat un acord cu privire la Calea de Mobilitate Falepili, care - printre altele - permite anual unui număr de 280 de cetățeni ai Tuvalu să solicite reședință permanentă în Australia. Națiunile Unite nu acceptă termenul „refugiați climatici” în cadrul Convenției Refugiaților din 1951, dar situația dificilă a acestor cetățeni a dus la propriile consecințe. Poate că această insulă nu are un viitor pe planeta noastră, dar poporul său va continua să caute tărâmuri uscate pe alte teritorii și să își conserve națiunea în spațiul digital.
Cine are dreptul la un viitor? Miliardarii, desigur. În prezent există peste trei mii de miliardari pe planetă, iar cei doisprezece cei mai bogați dintre ei dețin mai multă avere decât cea mai săracă jumătate a umanității - mai mult de patru miliarde de oameni. Să-l luăm, de exemplu, pe Elon Musk. Averea lui netă de aproximativ $840 de miliarde e mai mare decât PIB-ul a aproximativ 83% dintre națiunile lumii luate individual, inclusiv Argentina. Venitul lunar mediu al Argentinei este de aproximativ $420, iar venitul lunar al lui Musk este de aproximativ $3 miliarde - de șapte milioane de ori mai mare decât venitul unui argentinian obișnuit. Dacă luăm banii ca index al posibilității, atunci viitorul lui Musk pare aproape fără limite. Argentinianul de rând, în schimb, simte probabil că viitorul îi scapă printre degete.
În 1969, Roberto Goyeneche a interpretat tangoul Chiquilín de Bachín (Băiețaș din Bachín), de Astor Piazzolla și Horacio Ferrer, reflectând realitatea atât de multor copii argentinieni de atunci și de acum:
Por las noches, cara sucia de angelito con bluyín
vende rosas en las mesas del boliche de Bachín.
Si la luna brilla sobre la parrilla
come luna y pan de hollín.Noaptea, un înger în blugi și cu fața murdară
vinde trandafiri din masă în masă la Bachín.
Când lumina lunii atinge grătarul,
mănâncă lună și pâine din funingine.
Băiețașul din acel cântec trebuie să muncească pentru a trăi. Tangoul ne cheamă înapoi în trecut dar e cât se poate de viu în realitatea noastră actuală. Astăzi, mai mult de jumătate din copiii Argentinei trăiesc în sărăcie. Ei au fost izgoniți din viitor de asaltul guvernului condus de Președintele Javier Milei. Sunt captivi în prezent, străduindu-se să supraviețuiască de parcă ar fi condamnați la o mie de ani de suferințe, fără scăpare:
Cada aurora, en la basura
con un pan y un tallarín
se fabrica un barrilete para irse, ¡y sigue aquí!
Es un hombre extraño niño de mil años
que por dentro le enreda el piolín.În fiecare dimineață, printre gunoaie,
dintr-un codru de pâine și niște tăieței
își face un zmeu ca să fugă departe - dar e încă aici!
E un straniu copil-bătrân de o mie de ani,
sfoara zmeului încâlcită în adâncurile lui.
Despre acest viitor impus, dosarul nostru cu nr. 100, Viitorul (mai 2026), afirmă că nu e permanent. Este un text neobișnuit pentru noi din mai multe motive, dar în principal din cauză că este profund filosofic, oferind o descriere materialist-istorică a viitorului ca fiind ceva ce e mai mult decât doar următoarea filă din calendar. Viitorul, afirmă dosarul, nu este o prelungire neutră a prezentului ci o desprindere de el către un orizont socialist. Timpul calendaristic, care tratează ziua de mâine ca și când n-ar putea fi altceva decât o repetare a zilei de azi și face ca dezastrul să pară inevitabil, nu e suficient; avem nevoie de o înțelegere a timpului care deschide viitorul spre transformare și dezvoltare umană. Băiețașul trebuie să mănânce, trebuie să învețe, trebuie să se dezvolte, iar oamenii din Tuvalu trebuie să aibă pământ uscat sub tălpi pentru a-și continua călătoria prin timp. Acestea nu sunt doar drepturi, ci necesități umane. Nu este acceptabil pentru niciunul dintre noi să stăm cu mâinile în sân în timp ce miliarde de oameni flămânzesc sau rămân analfabeți - să acceptăm că li se refuză viitorul.
Într-o lume înecată în războaie, datorii, catastrofă climatică și disperare socială, chiar și capacitatea de a ne închipui un viitor dincolo de capitalism a fost sistematic erodată. Realismul capitalist ne-a antrenat să credem că ordinea prezentă e eternă, că exploatarea și ierarhia sunt realități permanente ale vieții omenești, nu structuri istorice produse de puterea de clasă. Însă istoria ne învață altceva. Orice ordine socială pare permanentă până sosește momentul desprinderii. Cândva, feudalismul se considera pe sine etern; imperiile coloniale credeau că stăpânirea lor va dura pentru totdeauna. Capitalismul, de asemenea, va trece. Așadar, viitorul nu e un cadou pe care ni-l face calendarul. El este un teren de luptă. Dosarul nostru întreabă: există oare viitorul? Și răspunde: Bineînțeles că există. Luptăm să îl construim și îl construim chiar acum.
Viitorul insistă că desprinderea e necesară căci capitalismul a ajuns într-un stadiu în care capacitățile sale productive sunt imense în timp ce rezultatele sociale sunt catastrofice. Lumea de azi deține resursele, tehnologiile, forța de muncă și cunoașterea științifică pentru a eradica foametea, analfabetismul și bolile care pot fi prevenite. Însă miliarde de oameni rămân captivi în sărăcie în timp ce capitalul financiar acumulează bogății nemaivăzute. Contradicția nu e tehnică, ci politică. Capitalismul dezvoltă forțele productive, sabotând în același timp potențialul lor emancipator.
Dosarul nostru identifică „inamicii viitorului” care execută sabotajul: capitalul financiar, care disciplinează societățile prin datorie și ajustări structurale; capitalul de platformă, care atomizează viața socială și reorganizează munca pentru precaritate existențială; extractivismul, care distruge fundamentele ecologice ale vieții pentru a obține profit; și militarismul, care transformă fiecare criză într-o justificare a războiului, supravegherii și represiunii. Aceste forțe încearcă să colonizeze viitorul înainte ca acesta să sosească, asigurându-se că ziua de mâine rămâne subordonată nevoilor acumulării și nu demnității umane.
Însă viitorul persistă fiindcă oamenii continuă să reziste. În tot Sudul Global, țăranii, muncitorii, femeile și disidentx sexualx, migranții și șomerii se luptă zilnic împotriva unui sistem care le refuză demnitatea. Aceste lupte sunt adeseori fragmentate, inegale și vulnerabile la co-optare, dar dezvăluie un adevăr trainic: cei asupriți nu acceptă suferința ca destin.
În tradiția noastră, speranța nu se naște din optimism abstract ci din luptă organizată. Însă pentru a deveni o forță istorică e nevoie de organizare, disciplină și internaționalism. Răzvrătirile spontane pot răsturna guverne, dar numai forțele organizate pot construi alternative trainice. Marile revoluții ale secolului douăzeci nu au fost accidente ale istoriei; au fost produsul muncii politice răbdătoare efectuată timp de decenii. Ca urmare, când vorbim despre viitor astăzi nu facem un exercițiu de fantezie utopică. Ci afirmăm că ordinea prezentă este intolerabilă și nepermanentă. Viitorul nu va sosi automat. El trebuie construit colectiv, conștient și internațional. În acea luptă se găsește adevărata semnificație a speranței.
Îmbrățișări,
Vijay
PS: Lucrările de artă din Viitorul, dintre care am selectat câteva pentru acest buletin, provin din imensa colecție a Casei de las Américas numită Arte de Nuestra América Haydée Santamaría din Havana, Cuba. Colecția reprezintă o arhivă excepțională de lucrări de artă care provin în principal din deceniile de internaționalism cultural anti-imperialist ale Casei.
