Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În timpul uneia dintre cele mai negre perioade ale războiului ilegal al SUA-Israel asupra Iranului, țineam legătura cu prieteni aflați în zonele civile de sub bombardamente. Unii dintre ei sunt universitari, alții poeți și artiști, unii lucrează pentru guvern, alții în instituții de diferite feluri. Cu toții, indiferent de părerea lor despre guvern, aveau o atitudine sfidătoare. Niciunul nu simțea că lumea lor e sub amenințare. Se țineau tare și curajul lor emana din încrederea neclintită în reziliența civilizației iraniene.
Gândirea marxistă și cea pentru eliberare națională au avut de-a lungul timpului o relație complexă cu conceptul de „civilizație”. Marxismul clasic l-a respins, pentru că nivela diviziunile sociale, mascându-le sub un strat de omogeneitate culturală, astfel negând necesitatea luptei de clasă. Dar, pe măsură ce marxismul a devenit un cadru esențial al marilor lupte anticoloniale din epoca de după Războiul Mondial Anti-Fascist, ideea de civilizație a revenit cu un alt înțeles. Civilizația a ajuns să fie înțeleasă ca teren valoros în lupta culturală împotriva imperialismului. Putea deveni un instrument al continuității naționale și al legitimității politice în loc de simplă mască ideologică pentru dominația de clasă. Dar această revendicare a civilizației trebuia efectuată din punctul de vedere al unui proiect emancipator dispus să rupă relațiile cu anumite moșteniri reacționare din cadrul civilizației însăși.
În cazul Chinei, de exemplu, marxismul chinez - sintetizat cel mai bine de Mao Zedong - a insistat să rupă cu cele mai rele moșteniri din China pre-revoluționară, precum ierarhia și sexismul din confucianism, și în același timp să adopte, prin luptă de clasă și transformare ideologică, ideea însăși a unei „civilizații chineze” ca scut împotriva imperialismului și pentru dezvoltarea patriotismului național.
Revoluția Iraniană (1978-1979) a fost realizată de mai multe forțe politice, inclusiv marxiști, mulți dintre ei fiind apoi persecutați și uciși de nou creata Republică Islamică. În pofida faptului că au fost reprimate, multe idei marxiste au pătruns în cadrul ideologic al Republicii Islamice, fie prin intermediul operei unor gânditori care aveau propriul lor raport cu marxismul, precum Ehsan Tabari (1917–1989), Jalal Al-e Ahmad (1923–1969), Ali Shariati (1933–1977), Bijan Jazani (1938–1975) sau Khosrow Golsorkhi (1944–1974). Aș vrea să pot scrie mai multe despre acești gânditori, dar pentru asta ar fi nevoie de o carte întreagă. Cel mai percutant a fost Golsorkhi, ucis în floarea vârstei. În timpul procesului său, i-a spus unui judecător tulburat:
Îmi încep discursul cu o vorbă a lui Mowla [Imam] Hossein, un mare martir pentru popoarele Orientului Mijlociu. Eu, un marxist-leninist, am căutat întâi dreptate în învățătura islamului, iar de acolo am ajuns la socialism. Nu mă voi târgui pentru viața mea în această instanță, nici chiar pentru cât de lungă să-mi fie viața. Sunt doar o picătură neînsemnată din bătăliile și lipsurile oamenilor care luptă în Iran... Da, nu mă voi târgui pentru viața mea, pentru că sunt fiul unui popor luptător și viteaz. Mi-am început discursul cu islamul. Adevăratul islam din Iran și-a plătit mereu datoriile față de mișcările de eliberare ale Iranului. Seyyed Abdollah Behbahanis, Sheikh Mohammad Khiyabanis sunt veritabile întrupări ale acestor mișcări. Astăzi, de asemenea, adevăratul islam își plătește datoriile față de mișcările de eliberare națională ale Iranului. Atunci când Marx spune „Acumularea de bogăţie la un pol este deci, în acelaşi timp, acumulare de mizerie, de muncă istovitoare, de sclavie, de ignoranţă, de abrutizare şi de degradare morală la celălalt pol, adică la clasa care produce propriul ei produs sub formă de capital” și Mowla [Imam] Ali spune „Acolo unde un palat se înalță mii de oameni au sărăcit”, există o similaritate profundă. Așadar, putem spune că Mowla [Imam] Ali a fost primul socialist din istorie, la fel ca Salman Farsis și Abu Dharr Ghaffaris.
În epoca revoluției, stânga iraniană - împărțită între gherilele fedayinilor, Partidul comunist Tudeh și revoluționarii islamiști mujahedini - înțelesese că nu aveau cum să-l răstoarne pe șah fără ajutorul forțelor religioase. Dar au subestimat puterea pe care clericii o aveau asupra societății iraniene, inclusiv asupra clasei muncitoare. Acest calcul greșit a transformat Revoluția Iraniană în Republica Islamică în decurs de un an. Dar, în loc să formeze o teocrație obișnuită, Iranul post-revoluționar s-a folosit de o moștenire civilizațională mult mai veche, de pe vremea stăpânirii lui Cirus cel Mare (559-530 Î.Hr.) și a Imperiului Achemenid (ca. 550-330 Î.Hr.) - aproximativ două mii de ani înaintea apariției șiismului ca religie de stat în Iran în timpul Imperiului Safavid (1501-1736). Această moștenire civilizațională mai veche joacă un rol fundamental în societatea iraniană, permițându-i să absoarbă diferențele interne și să invoce o legitimitate istorică mai profundă în perioade de mari crize, ca bază pentru apărarea suveranității. În 1971, șahul a organizat un eveniment uriaș la Persepolis pentru a sărbători 2500 de ani de civilizație neîntreruptă de la Cirus cel Mare. Mai târziu, în timpul războiului de agresiune al Irakului asupra Iranului din 1980 până în 1988, când Saddam Hussein a încercat să prezinte războiul ca pe unul al arabilor împotriva persanilor, Republica Islamică a respins o astfel de încadrare și a insistat că era mai degrabă o „apărare a patriei” (دفاع از وطن, defa’ az vatan), folosindu-se de ideea unei țări necucerite și necolonizate care trebuie apărată cu orice preț de poporul său.
Celor care nu vin din societăți colonizate le este greu să înțeleagă forța unor astfel de declarații precum „apărarea patriei” și a ideii de moștenire civilizațională. Distrugerea cauzată de colonialism unei multitudini de formațiuni sociale este imensă. Colonialismul fură bogăție și o reinvestește altundeva pentru dezvoltarea altor popoare; denigrează culturile popoarelor colonizate și adeseori le neagă propria limbă și propriul simț al unei misiuni istorice. De aceea atât de mulți oameni din Sudul Global se minunează că Iranul a reușit să se împotrivească Statelor Unite și să câștige actualul conflict în termeni strategici.
Pentru cei care împărtășesc acel trecut al eradicării, este o mare inspirație să fie martorii demnității demonstrate de societăți precum China sau Iran, unde e mai puțină nevoie ca mândria culturală să fie inventată în baza unor halucinații (creând trecuturi imaginare) sau denigrându-i pe alții (fie minorități fie străini). Lipsa distrugerii coloniale totale a culturii din astfel de spații permite propriei lor culturi să fie recuperată și reconstruită fără a fi pe de-a-ntregul blocată în falsele răsturnări ale Vestului (adesea deopotrivă respingere și imitație). Este genul de încredere care înfruntă puterea destructivă a Statelor Unite cu demnitate și are curajul să emită meme Lego despre Trump și asociații lui care nu conțin doar bătaie de joc frivolă ci dispreț autentic.
În decembrie 1997, Organizația Cooperării Islamice (OCI) a publicat Declarația de la Teheran, în care a propus ideea unu „dialog între civilizații”. Era un răspuns direct la eseul din 1993 și cartea din 1996 a lui Samuel Huntington, The Clash of Civilisations and the Remaking of World Order. În acel eseu inițial, publicat în revista Foreign Affairs, Huntington a prezis că „Conflictul dintre civilizații va fi ultima etapă a evoluției conflictului din lumea modernă”. După părerea lui Huntington, istoria a trecut de la confruntarea între ideologii (comunismul contra capitalismului) la confruntarea între civilizații (pe care le-a definit în termeni religioși-culturali ca „civilizație occidentală, confucianistă, japoneză, islamică, hindusă, slavic-ortodoxă, latino-americană și, potențial, africană”). Huntington a avertizat că noile falii vor fi de-a lungul acestor axe. OCI a atras atenția că acest mod de a vedea lumea ar putea produce tocmai conflictul pe care pretinde că îl descrie în loc să îl prevină, și că ar fi mai bine ca un dialog să aibă loc între civilizații în loc să așteptăm conflictul dintre ele.
Declarația de la Teheran s-a bucurat de susținere în cadrul Națiunilor Unite (ONU) dar nu în sălile capitalelor occidentale, unde retorica Război împotriva terorii - care datează dinainte de anul 2001 - a scăpat de sub control. Frica de islam a devenit ceva de rutină și a fost degrabă asociată cu frica de migranți, o frică duală care continuă să paralizeze Europa și Americile. În 1998, ONU a declarat anul 2001 drept Anul Dialogului Între Civilizații, și la a 31-a Conferință Generală a Organizației ONU pentru Educație, Știință și Cultură, care a avut loc la Paris între 15 octombrie și 3 noiembrie 2001, l-a ales pe filosoful și diplomatul iranian Ahmad Jalali președinte și l-a invitat pe președintele Iranului, Seyyed Mohammad Khatami, să țină un discurs în fața adunării. Conferința a avut loc la mai puțin de o lună după atacurile asupra Statelor Unite din septembrie și în timpul invaziei SUA din Afganistan ca parte din Războiului său global împotriva terorii. Discursul lui Khatami își păstrează forța până în zilele noastre, cerându-i lumii să nu cedeze în fața „falselor polarizări și diviziuni politice”. Terorismul „este rezultatul uniunii sinistre dintre intoleranța oarbă și forța brută, cu scopul de a prezenta o iluzie care, în pofida propagandei, nu e altceva decât proiecția conținutului dăunător al inconștientului.”
Când are loc un atac terorist, cel mai rău este să răspunzi prin răzbunare, a spus Khatami. „Răzbunarea e ca apa sărată, care, chiar dacă arată ca apa, întețește setea în loc să o potolească, înlănțuind așadar lumea în izbucniri perpetue de violență, ură și răzbunare.” În loc de răzbunare, insista Khatami, dialogul „este nevoia principală a comunității internaționale.”
O chemare la dialog este importantă și necesară pentru că alternativa ne duce spre anihilare - atât prin sistemul capitalist care adâncește inegalitatea și alimentează distrugerea planetei cât și prin sistemul imperialist care devorează societățile prin război. Dar nici civilizația nici dialogul nu vor duce istoria de unele singure către emanciparea omenirii. Pentru ca asta să se întâmple, în timp, lupta de clasă va trebui să se intensifice, nevoile omenești vor trebui să depășească inegalitățile materiale și relațiile de putere, și sistemul global va trebui transformat pentru a servi destinelor noastre complexe în loc să ne asmută pe unii împotriva altora.
Carlos Gutiérrez Cruz (1897–1930) și-a dezvoltat sensibilitatea poetică în mijlocul curentelor literare ale Mexicului post-revoluționar, inclusiv în cadrul grupului patriotic Contemporáneos (Contemporani), dar apoi l-a părăsit odată ce el însuși a devenit mai radical. În 1923, a publicat Cómo piensa la plebe, folleto de propaganda libertaria en haikais (Cum gândesc plebeii: O broșură de propagandă pentru eliberare în haikai), care s-a folosit de forma haikai, asociată în Mexic cu José Juan Tablada (1871–1945), pe post de cadru pentru poezie comunistă. Gutiérrez Cruz a înțeles că nu avea rost să aperi națiunea dacă masele de muncitori nu aveau nimic de câștigat din asta. Acest lucru merită repetat aici: o civilizație nu poate fi apărată ca abstracție. Dacă e să însemne ceva, trebuie apărată ca istorie vie a celor care fac istoria. Cum a spus poetul în unul dintre haikai:
Labriego, la tierra da ciento por uno
y tú ganas uno por ciento.
Țărane, pământul scoate o sută din una
și tu câștigi una din o sută.
Îmbrățișări,
Vijay
