Tricontinental: Sudul Global are nevoie de locuri de muncă productive
Al cincilea buletin (2026)
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În august 2025, cu ocazia celei de-a 79-a Zi a Independenței Indiei, prim-ministrul Narendra Modi și-a concentrat discursul pe proiectul Viksit Bharat 2047 (India Dezvoltată 2047) și a anunțat o Misiune Națională pentru Manufactură. Această misiune, a spus el, trebuie să „reducă dependența de importuri și să crească reziliența economică” în sectoare precum cel aerospațial sau cel al inteligenței artificiale. Le-a cerut celor douăzeci și opt de state ale Indiei, celor opt teritorii unionale, precum și guvernului central să identifice 100 de „produse prioritare” pentru manufactura internă și a adăugat că guvernele statelor trebuie să asigure fluxul rapid al regulamentelor și autorizațiilor, „mai ales cu privire la terenuri, utilități și infrastructura socială” pentru „a atrage companii globale.” Viksit Bharat 2047 e o versiune reîncălzită a proiectului Make in India (Produ în India), propus tot de Modi în 2014. Ambele proiecte sunt construite pe trei premise:
1. Că investițiile străine directe vor alimenta manufactura internă.
2. Că firmele indiene pot manufactura bunuri, dar numai sub tutela unor conglomerate străine.
3. Că aceste firme nici măcar nu au nevoie să construiască întreg lanțul de aprovizionare - sau măcar majoritatea verigilor cu valoare adăugată - în India, pentru că asamblarea e suficientă pentru ca mărfurile să se califice drept fiind „făcute în India”.
Când economia Indiei s-a deschis investitorilor străini în 1991, în faza cunoscută drept liberalizare, nu era limpede care era natura și compoziția investițiilor necesare pentru a construi capacitate industrială și capabilitate tehnologică - sau ce condiții ar trebui să fie impuse capitalului străin - nici nu exista un plan de industrializare pe termen lung. Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială vă aduce cel mai recent dosar al nostru, Turbulența economiei indiene (ianuarie 2026), care analizează cum liberalizarea a demantelat întreprinderile publice strategice - precum industria electronicii - și a blocat India în poziția de exportator de servicii, fără să poată aborda problema imensă a șomajului.
Economiile capitaliste avansate nu au realizat industrializarea susținută doar pentru că au început mai devreme, nici pentru că manufactura de la începuturi necesita prin natura ei mai multă forță de muncă. Dezvoltarea lor industrială se datorează unor condiții politice și economice care în general lipsesc din țările postcoloniale de astăzi: protejarea pe termen lung a piețelor interne, accesul la teritorii coloniale ca surse de muncă și materii prime și - cel mai important - piețe externe care puteau susține cererea de bunuri manufacturate atunci când o profundă inegalitate internă limita puterea de cumpărare a maselor.
Coloniile au jucat un rol central în stabilizarea acumulării industriale din Europa și America de Nord. Acestea au absorbit surplusul de forță de muncă, au furnizat hrană și materii ieftine și au funcționat ca piețe captive sau privilegiate pentru exporturile de mărfuri. Această externalizare a cererii însemna că producția putea continua să crească în pofida limitelor impuse de inegalitățile interne, permițând astfel ca locurile de muncă din manufactură să continue să existe și tehnologiile să evolueze. Chiar și în cazul Statelor Unite, începuturile industrializării au fost sprijinite de accesul la piețe externe, întâi prin deficitul comercial britanic și mai apoi prin propria poziție hegemonică în economia mondială. În perioada de după război, acest sistem a fost consolidat de gestiunea cererii pe model keynesian și prin fortificarea puterii de negociere a sindicatelor, influențată în parte de existența taberei socialiste.
De cealaltă parte, economiile din Sudul Global, precum cea a Indiei, funcționează într-o structură globală care restricționează politicile, disciplinează intervenția statului și privilegiază liberalizarea comerțului și mobilitatea capitalului. În acest context, principala limită impusă industrializării nu este accesul la tehnologie, ci lipsa cererii interne cât și a celei externe. În India, inegalitățile extreme dintre venituri limitează cererea internă de bunuri manufacturate, în timp ce piețele externe sunt foarte competitive și dominate de firme și state cu profunzime tehnologică și sprijin de stat mult mai mari.
Stagnarea manufacturii în India nu trebuie deci înțeleasă ca fiind urmarea unei ferestre istorice ratate sau a unui proces ireversibil de „dezindustrializare prematură”. Locurile de muncă din industrie nu au fost niciodată substanțiale și extinderea lor limitată a fost urmată de stagnare mai degrabă decât colaps. Problema mai adâncă este erodarea selectivă a capacităților industriale esențiale pentru dezvoltarea pe termen lung - precum bunurile de tip capital, utilajele grele și electronicele - chiar dacă anumite industrii orientate spre consum, precum automobilele, au crescut.
Așadar, dosarul argumentează că criza industrială a Indiei este cel mai ușor înțeleasă ca fiind rezultatul unor alegeri politice și de politici care au restrâns cererea, au slăbit sectoarele industriale strategice și au integrat economia în capitalismul global în condiții de subordonare. Producția din manufactură a stagnat nu pentru că industrializarea nu mai e posibilă, ci pentru că condițiile necesare pentru expansiunea ei - redistribuirea veniturilor, politica industrială condusă de stat și accesul la piețe stabile - au fost subminate sistematic.
Dosarul nostru punctează cinci aspecte cheie:
1. Din anul 2000, India trece prin declinul susținut al manufacturii, cu procentul acesteia din PIB scăzând la niveluri nemaivăzute în ultimii șaizeci de ani. La asta s-a adăugat o creștere industrială slabă și ocupația formală a forței de muncă tot mai redusă. Economistul R. Nagaraj afirmă că procentul din PIB reprezentat de manufactură a stagnat la 15%-17% chiar în timp ce restul economiei creștea. Procentul ocupării forței de muncă în manufactură a scăzut în timp ce cel din agricultură a crescut - ambele sunt semne ale dezindustrializării premature. Nagaraj subliniază că investițiile în scădere și dependența de importuri, mai ales de bunuri intermediare și de tip capital, sunt cauzele imediate ale acestui fenomen.
2. Politicile inițiate una după alta - inclusiv Make in India, Atmanirbhar Bharat (India prin forțe proprii) și programele de stimulare în funcție de producție - nu au reușit să construiască un sector industrial cu bază largă și avansat tehnologic. În schimb, au încurajat producția bazată pe asamblare care depinde de componentele importate (așa cum arată articolul din 2020 scris de Ramaa Arun Kumar și Biswajit Dhar).
3. Lipsa reformei agrare și intensitatea inegalităților de clasă din India au restricționat cererea internă, limitând amploarea industrializării.
4. Liberalizarea comerțului, privatizările și șubrezirea sectorului public au erodat bunurile de tip capital și industriile intermediare, astfel crescând intensitatea importurilor și subminând capabilitățile tehnologice interne (arătăm asta în baza exemplelor din sectorul IT).
5. La final, arătăm că creșterea alimentată de servicii este un substitut insuficient pentru manufactură, dat fiind că acest tip de creștere - mai ales în sectoarele IT și finanțe - nu absoarbe forță de muncă și nici nu întărește capacitatea industrială. Acest tipar lasă majoritatea muncitorilor captivi în locuri de muncă prost plătite și nesigure și produce o națiune precară.
Propunem următoarele puncte pentru a continua dezbaterea cu privire la industrializarea Indiei:
1. Politica industrială trebuie tratată ca un program politic, nu ca un exercițiu tehnocratic. Pentru asta este nevoie de mobilizarea explicită a oamenilor - inclusiv a sindicatelor, a asociațiilor țărănești, a guvernelor statelor, a organismelor de autoguvernare locală și a altor instituții și organizații - în cadrul unei dezbateri economice.
2. Obiectivul principal al oricărei politici industriale trebuie să fie locurile de muncă productive (așa cum a argumentat Satyaki Roya acum un deceniu). Succesul industrial trebuie cântărit în funcție de absorbția de forță de muncă din agricultură și munca informală, nu de volumele din export sau evaluările bursiere. Pentru asta e nevoie de investiții în educație și formare, astfel încât India să nu rămână captivă a modelului forței de muncă slab calificate.
3. Redistribuirea trebuie considerată ca precondiție pentru creșterea industrială. Pentru ca cererea internă să crească, e nevoie ca salariile să crească, locurile de muncă rurale și urbane trebuie garantate iar alimentele, locuirea, sănătatea, educația și transportul trebuie furnizate universal de către stat.
4. Statul trebuie să fie producător, nu doar regulator. Asta înseamnă că capacitatea sectorului public de a produce bunuri de tip capital, energie, utilaje, mărfuri farmaceutice și echipament de transport trebuie să crească și să se dezvolte prin crearea concurenței de piață în sectorul public.
5. Dependența de importuri, blestemul oricărei țări în curs de dezvoltare, trebuie depășită prin utilizarea selectivă a tarifelor și prin restricții cantitative asupra importurilor. Trebuie să existe reguli locale cu privire la conținut pentru anumite bunuri, precum și sisteme de achiziții publice care dau prioritate producătorilor interni.
6. Orice proiect de dezvoltare trebuie construit în jurul unei capacități tehnologice și științifice crescute. Integrarea în lanțurile globale de valoare nu trebuie să reprezinte un scop în sine, ci o modalitate de a accentua învățarea prin transfer de cunoaștere și de tehnologie și de a extinde cercetarea internă și dezvoltarea.
7. Obiectivele politicii industriale trebuie să fie specifice fiecărui sector. De exemplu, sectoarele care folosesc multă forță de muncă, precum textilele și ingineria ușoară, trebuie orientate spre absorbirea forței de muncă, în timp ce industria farmaceutică și cea electronică spre suveranitatea strategică. Fiecare sector necesită combinații personalizate de investiții publice, protecție din partea statului și reglementare. Industrializarea trebuie decentralizată, nu limitată la enclave urbane, pentru a evita atât congestia urbană cât și suferința în zona rurală.
8. Finanțele trebuie să servească producției și nu invers. Controalele asupra capitalului sunt necesare pentru a frâna fluxurile speculative, creditele trebuie canalizate spre sectoarele strategice (mai ales către întreprinderile mici și medii), iar băncile publice trebuie dirijate spre obiectivele de dezvoltare națională și nu doar către profitul privat.
Desigur, nu poate fi vorba aici de o listă completă, ci de o invitație la dezbatere și discuții - nu doar în India, ci în toate țările din Sudul Global care se străduie să iasă din modelul de dezvoltare al FMI.
Când scriam acest buletin, mă gândeam ce-o fi însemnând toată vorbăria asta despre industrializare în viețile femeilor din castele asuprite, care atât de des nu sunt subiectul politicilor industriale. Mi-am amintit de poeta tamilă Sukirtharani, care a refuzat un premiu oferit de Adani Group, declarând că atitudinea acestei companii față de lume „este antitetică principiilor mele”. Este o poetă impresionantă, care scrie împotriva patriarhatului și sistemului de caste, iar poemul ei „Izvorul naturii” ne oferă emoția emancipării umane complete care ar trebui să fie centrală întregii noastre gândiri:
Să zicem că mă îngropi de vie.
Voi deveni o miriște verde
întinsă, pământ fertil.Ai putea să-mi dai foc;
voi deveni o pasăre înflăcărată
și voi zbura prin cerurile înalte, înalte.Poate că ai o baghetă magică
și mă închizi, mă faci un duh într-o lampă;
mă voi evapora ca mercurul
și mă voi ridica drept spre cer.Ai putea să mă dizolvi în vânt
precum apa scufundată în apă;
din fiecare zare a sa
voi apărea, ca suflul unei respirații.Ai putea să mă înrămezi, ca pe-un tablou,
și să m-atârni pe peretele tău;
mă voi scurge, dincolo de tine,
ca revărsarea bruscă a unui râu.Eu însămi voi deveni
pământ
foc
cer
vânt
apă.
Cu cât mă vei îngrădi, cu atât voi da pe dinafară,
Izvorul naturii.
Îmbrățișări,
Vijay
 | A guest post by
|