Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Senegalul a început anul 2026 cu o criză a datoriilor în curs de intensificare și care pare de nedepășit. După ce guvernul Președintelui Bassirou Diomaye Faye a preluat puterea în aprilie 2024, s-a dovedit că predecesorul său, Macky Sall (care a fost la putere între 2012 și 2024), ascunsese față de poporul senegalez și de Fondul Monetar Internațional (FMI) niște datorii enorme – inclusiv împrumuturi mascate echivalente cu 25,3 % din PIB. Aceste datorii expun o contradicție structurală: un model de dezvoltare subordonat finanțărilor externe are limite evidente.
Senegalul nu mai poate continua pe această cale.
Președintele Faye se confruntă acum cu o alegere extremă: fie să adâncească dependența Senegalului prin ajustări gestionate de FMI, fie să încerce să traseze o cale de dezvoltare mai suverană sub constrângeri extreme. Datoria publică a Senegalului a crescut la peste 130% din PIB, în timp ce sprijinul FMI rămâne suspendat și accesul la piețele de credit privat este din ce în ce mai dificil. Opțiunile sunt limitate: austeritate combinată cu refinanțare sau restructurare prin Cadrul Comun al G20, un mecanism de abordare coordonată a datoriilor de către creditori oficiali, care însă depinde de asemenea de un program de reforme sprijinit de FMI. Dar niciuna dintre aceste căi nu rezolvă dilema centrală a refacerii capacității unui stat afectat de povara datoriei.
Dacă Președintele Faye rămâne pe calea dictată de FMI, va trebui să îmbunătățească gradul de colectare a veniturilor prin impozitare regresivă și să diminueze cu strictețe cheltuielile guvernamentale. FMI-ul a insistat asupra acestor măsuri pentru a reface stabilitatea macroeconomică și a recâștiga „încrederea piețelor”. Sunt foarte puține exemple când astfel de politici au dus la stabilitate de durată. În loc de asta, ele reproduc ciclul datorie-austeritate în care creditorii au prioritate iar dezvoltarea națiunilor datornice și nevoile de bază ale oamenilor rămân în plan secund.
În tot Sudul Global, povara tot mai mare a dobânzilor la datorii a restrâns spațiul disponibil pentru investiții publice, a afectat politica industrială și a slăbit capacitatea statală. Senegalul nu e o excepție: cu cât alocă mai multe resurse pentru plata dobânzilor, cu atât mai puțin poate investi în sisteme energetice, transformare agro-industrială și infrastructură socială, adică în fundamentele materiale ale stabilității macroeconomice de lungă durată.
Cadrul FMI tratează dezvoltarea ca pe o consecință a unui buget guvernamental în echilibru, mai degrabă decât ca pe o precondiție a sa. Pleacă de la presupunerea că stabilitatea va genera creștere, cu toate că mecanismele de ajustare suprimă tocmai investițiile necesare pentru transformare structurală. Programele de stabilizare conduse de FMI, departe de a garanta plata datoriei, adeseori contractă economia și blochează țările într-o logică a datoriei reportate permanent.
Din cauză că se bazează pe finanțarea externă, Senegalul a devenit vulnerabil la șocuri și dependent de fluxuri de capital volatile. Promisiunea unor venituri viitoare – mai ales din exporturi de hidrocarburi – a încurajat împrumuturile, ceea ce a înrăutățit gradul de expunere a țării la turbulențele globale de pe piețele financiare. Când acele condiții s-au înăsprit și datoriile ascunse au ieșit la iveală, fragilitatea modelului a devenit evidentă. Rezultatul nu a fost pur și simplu o criză fiscală ci pierderea autonomiei politice, pe măsură ce strategia economică a fost afectată de așteptările creditorilor, ratingul de țară și condițiile impuse de FMI. Este o problemă neîncheiată a decolonizării în formă economică: independență politică fără suveranitate economică.
Senegalul se confruntă acum cu un deficit de finanțare imediată, care ar putea duce la incapacitate de plată. Dar un risc mai mare este acela al consecințelor de lungă durată care derivă din felul în care criza este soluționată. O ajustare condusă de FMI ar putea stabiliza indicatorii pe termen scurt, dar cu prețul unei austerități prelungite și a slăbirii capacității statale. O restructurare prost gestionată ar putea destabiliza instituțiile financiare naționale și limita accesul la credit pe viitor.
Pentru ca Senegalul să scape de regimul datorie-austeritate, el trebuie să ia în considerare opțiuni care merg dincolo de spectrul îngust definit de FMI și de piețele financiare ale Nordului Global. Aceste alternative nu sunt fără riscuri și ar fi dificile din punct de vedere instituțional, pentru că participarea Senegalului în zona francului CFA și în Uniunea Economică și Monetară a Statelor Africii de Vest limitează autonomia sa monetară și fiscală. În cele ce urmează enumerăm opt posibile alternative la regimul datorie-austeritate impus de FMI:
Opțiunea 1: Un moratoriu temporar asupra datoriei și un audit public. Senegalul trebuie să schimbe termenii negocierilor declarând suspendarea temporară a plății datoriilor externe și efectuând un audit public cuprinzător și transparent al datoriilor existente, inclusiv al celor ascunse. În 2007–2008, guvernul lui Rafael Correa din Ecuador a creat o comisie pentru auditarea tuturor datoriilor publice și a descoperit că bucăți mari din acestea erau nelegitime; ca urmare, Correa a impus un moratoriu asupra unor părți ale datoriei externe a Ecuadorului, permițând guvernului său să restructureze în cele din urmă datoria, cu o reducere de 70%. Un moratoriu ar oferi spațiu pentru un respiro fiscal și ar întări poziția în negocieri a Senegalului din cadrul restructurărilor care ar putea urma. În realitate, dobânzile mari care se aplică titlurilor africane i-au despăgubit deja pe investitori pentru riscul de incapacitate de plată, permițându-le adesea să profite chiar înainte ca toată datoria să fie plătită. Deținătorii de titluri ar trebui ca urmare să accepte „reduceri” semnificative, dat fiind că mulți dintre ei și-au recuperat deja investiția inițială.
Opțiunea 2: Un cadru de achitare a datoriilor Sud-Sud. În loc să intre în negocieri controlate de FMI, Senegalul ar putea cere o consultare pe tema datoriilor care să includă pe principalii săi creditori bilaterali împreună cu deținătorii de titluri privați - care reprezintă o mare parte din datoria comercială a țării. Prezența Chinei și Franței, care împreună reprezintă o mare parte a datoriei bilaterale a Senegalului, ar muta miezul discuției de la negocierile dominate de creditorii privați și ar forța o rezoluție concludentă. Senegalul ar trebui să ceară extinderea termenelor de scadență, reducerea dobânzilor și deprecieri parțiale într-un cadru unificat care nu este subordonat condițiilor impuse de FMI. Senegalul trebuie să negocieze, dar dând prioritate nevoilor sale de dezvoltare.
Opțiunea 3: Solidaritate financiară africană. Criza Senegalului are implicații pentru întreaga regiune a Africii de Vest. Instituții ca Afreximbank și Fondul pentru Dezvoltare African precum și fondurile suverane din regiune (ca de exemplu Autoritatea pentru Investiții Suverane a Nigeriei și Caisse de Dépôt et de Gestion din Maroc) pot oferi surse alternative de credit. Ele ar putea contribui la finanțarea importurilor esențiale, sprijini sectoarele cheie și evita cele mai grave efecte ale contractării fiscale. Dar utilizarea strategică a finanțării regionale nu trebuie să se limiteze la asigurarea plății dobânzilor. Ci ar trebui să funcționeze ca un tampon care permite Senegalului să dea prioritate activității economice interne în timp ce își restructurează obligațiile externe.
Opțiunea 4: Colaborarea cu băncile pentru dezvoltare din Sudul Global. Senegalul ar trebui să se alăture Noii Bănci pentru Dezvoltare, banca multilaterală pentru dezvoltare fondată de țările BRICS; în prezent, doar trei dintre cele nouă membre sunt țări africane: Algeria, Egipt și Africa de Sud. Astfel de bănci oferă posibilități pentru finanțarea infrastructurii și proiecte industriale fără condiții de tipul celor impuse de Banca Mondială. Senegalul ar trebui să înceapă să colaboreze cu astfel de instituții în cadrul unei strategii pe termen lung pentru diversificarea surselor de finanțare. Această opțiune nu e o soluție imediată, ci țintește participarea în construirea unei noi arhitecturi financiare pentru Sudul Global.
Opțiunea 5: Transformarea datoriei în investiții productive. Senegalul le datorează creditorilor chinezi aproximativ $5 miliarde din cele aproape $30 de miliarde care constituie datoria sa publică, majoritatea pentru finanțarea proiectelor de infrastructură, nu prin împrumuturi Eurobond. Senegalul ar putea negocia transformarea unei părți din plățile datorate Chinei în investiții directe, astfel încât, în loc de plată în numerar, plata dobânzilor ar fi redirecționată către proiecte care extind capacitatea productivă a țării (de exemplu, infrastructura de energie, rețelele de transport și procesare agricolă). Această abordare transformă datoria într-o pârghie a dezvoltării și aliniază interesele pe termen lung ale creditorilor cu transformarea structurală a Senegalului.
Opțiunea 6: Managementul capitalului și fixarea de priorități economice. Președintele Faye și Prim Ministrul Ousmane Sonko au intrat în politică după o carieră ca funcționari ai autorității pentru impozite, fiind nemulțumiți de incapacitatea statului de a colecta taxe și a verifica practicile de contabilitate ale corporațiilor transnaționale. Acum au ocazia să întărească controlul asupra fluxurilor de capital, să dea prioritatea importurilor esențiale (combustibil, medicamente, bunuri intermediare) și să protejeze sectoarele strategice ale economiei. Astfel de măsuri ar permite Senegalului să se ‘dezlege’ de cele mai negative aspecte ale globalizării, refuzând să subordoneze prioritățile interne presiunilor externe.
Opțiunea 7: Utilizarea suverană a veniturilor din hidrocarburi. La mijlocul lunii martie, Alioune Gueye, CEO al companiei statale de energie a Senegalului Petrosen Holding, a denunțat faptul că guvernul primește doar o mică parte din veniturile generate de proiectul petrolier Sangomar, prima dezvoltare petrolieră offshore a Senegalului. Petrosen a primit doar $600 de milioane din cele $4 miliarde venituri - jumătate din acea sumă a mers la plata datoriilor și doar aproximativ $200 de milioane au mers către guvernul senegalez. „Contractul a fost un eșec total”, a spus Gueye, care este de meserie inspector financiar. Cadrul FMI tratează aceste venituri ca garanții colaterale pentru plata datoriilor, când de fapt ar trebui puse deoparte pentru dezvoltarea pe termen lung. Veniturile din hidrocarburi ar trebui folosite pentru a crea un fond suveran de investiții. Controlul public robust și planificarea strategică trebuie să garanteze că avuția merge spre diversificare, industrializare și investiții sociale, în loc de ciclul plății datoriilor.
Opțiunea 8: Construirea unui bloc african anti-datorii. Țările africane au articulat în repetate rânduri o critică colectivă a sistemului financiar internațional, de la Planul de Acțiune din Lagos (1980), apelul Organizației pentru Unitatea Africii la dezvoltare bazată pe autonomie colectivă și integrare regională, până la apelurile recente la reformă ale Uniunii Africane. Dar nu au consolidat niciodată această critică într-un bloc anti-datorii durabil, din cauza puterii structurale a sistemului financiar global. FMI-ul, care e ancora acestui sistem, izolează țările datornice și le forțează să intre în negocieri bilaterale, împiedicând apariția unui front colectiv capabil să înfrunte regimul datorie-austeritate. Un bloc anti-datorii ar include sprijin colectiv pentru moratorii, mecanisme regionale de refinanțare și un principiu comun care dă prioritate investițiilor productive și lasă în plan secund obligațiile care decurg din datoriile externe.
La urma urmei, criza datoriilor din Senegal nu este doar despre niște cifre dintr-un bilanț. Ci despre direcția pe care o ia dezvoltarea însăși. FMI-ul oferă o cale a ajustării care promite stabilitate dar care de fapt duce la stagnare perpetuă. Alternativele enumerate aici sunt mai incerte, mai solicitante din punct de vedere politic și mai conflictuale. Dar deschid posibilitatea unei traiectorii diferite: una în care dezvoltarea, nu plata datoriilor, devine principiul în baza căruia este organizată politica economică.
În 1955, când douăzeci și nouă de țări din Africa și Asia se întâlneau la Bandung, Indonezia, poetul senegalez David Diop (1927–1960) scria o frumoasă elegie „Afrique, mon Afrique” (Africa, Africa mea), pe care a publicat-o în jurnalul Présence Africaine. Poemul ar trebui declamat în fiecare an cu ocazia Zilei Cărților Roșii în piețele fiecărui oraș senegalez:
Africa, Africa mea,
Africa războinicilor falnici din străvechile savane.
Africa ce-o cânta bunica
La margine de fluviu îndepărtat.
Eu nu te-am cunoscut nicicând
Dar privirea mi-e plină de sângele tău
Sânge frumos și negru curgând prin preerii.
Sângele sudorii
Sudoarea trudei tale.
Trudă a robiei.
Robia pruncilor tăi.
Africă, spune-mi Africă:
Tu ești spatele care se îndoaie
Și cade sub povara umilinței
Și tremură cu dungile roșii
Și se supune biciului pe drumurile Sudului?
Atunci o voce îmi răspunde grav:
Fiu impetuos, arbore robust și tânăr
Acolo jos
Măreț în singurătatea sa printre florile albe, ofilite,
e Africa, Africa ta,
care îndură cu răbdare și îndârjire
iar fructele au din ce în ce mai puțin
gustul amar al libertății.
(Traducere de Sînziana Colfescu-Dragoș și Gheorghe Dragoș inclusă în volumul O șoaptă care cheamă vîntul. Antologie de lirică negro-africană, București: Editura Univers, 1977, p. 191)
Îmbrățișări,
Vijay
PS: Imaginile din acest buletin aparțin proiectului din 2025 al artistului senegalez Mansour Ciss Kanakassy (născut în 1957) intitulat Gondwana la fabrique du futur (Gondwana: Fabrica viitorului), care se inspiră din supercontinentul preistoric Gondwana și ideea de Quilombismo a lui Abdias Nascimento. Bancnotele ‘Afro-Quilombo’ incluse în proiect sunt emise de banca fictivă Quilombo Bank, Banca Pan-Africanismului.
