Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 2015, Conferința Națiunilor Unite pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) a publicat un articol al influentului economist Robert H. Wade cu titlul „Rolul politicilor industriale în țările în curs de dezvoltare”. Wade susținea că încercările de industrializare târzie care au avut succes (precum în Japonia sau Coreea de Sud) s-au folosit de politici de stat intervenționiste pentru a promova dezvoltarea industrială sau îmbunătățirile tehnologice. În 2024, adică aproape un deceniu mai târziu, Organizația Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) a publicat raportul „Transformarea obstacolelor în soluții sustenabile: Noua eră a politicilor industriale”, care argumenta că politicile industriale sunt un instrument cheie pentru dezvoltarea sustenabilă. Între publicarea articolului lui Wade în 2015 și raportul ONUDI din 2014, contextul global se schimbase în mod semnificativ. Inițiativa Belt and Road (BRI) a Chinei, anunțată în 2013, devenise o sursă majoră de investiții în industrie și infrastructură: între 2013 și 2014, implicarea BRI cumulativă ajunsese la $1,175 trilioane, și doar în 2024 datele preliminare arătau că fuseseră încheiate aproximativ 340 de acorduri BRI în 87 de țări. O mare parte din această implicare a luat forma contractelor pentru construcții, inclusiv infrastructură de transport și energie, ambele fiind fundamentale pentru dezvoltarea industrială.
Fondul Monetar Internațional (FMI) nu a putut nega importanța politicilor industriale dar nu a promovat articolul lui Wade sau raportul ONUDI. Reținerile FMI-ului se observă în titlurile unor articole de blog recente precum „Politicile industriale pot îmbunătăți productivitatea - dar presupun riscuri și compromisuri” (2025) și „Politicile industriale se adaptează la crize dar rămân greu de implementat în mod eficient” (2026). Din punctul de vedere al FMI, rețeta viitorului rămâne legată de un trecut eșuat, conform căruia privatizarea și dereglementarea sunt calea spre dezvoltare. Asta cu toate că chiar analizele FMI arată că statele din Nordul Global, care controlează organizația, se folosesc de politici industriale mai mult decât cele din Sudul Global. Dar în bănci centrale și instituții multilaterale, o elită obosită de analiști – formați de capturarea creierelor, adică îngustarea gândirii prin ortodoxia FMI – au înăbușit dezbaterea pe care raportul ONUDI ar fi trebuit să o declanșeze.
Cu toate acestea, în multe părți din Sudul Global, vechile certitudini ale dogmelor FMI s-au evaporat, pe măsură ce modelul de austeritate al organizației și-a pierdut din credibilitate. Dar nu e clar cu ce e înlocuit. Partidele politice au câștigat alegerile punând sub semnul întrebării acest model condus de austeritate și promițând alternative. Dar unele dintre aceste guverne nu au reușit să articuleze o alternativă reală și s-au găsit trase înapoi către FMI, ca de exemplu în Sri Lanka, care și-a continuat programul FMI, și Senegal, care a inițiat noi discuții după ce acordul său fusese suspendat.
Această dilemă – decredibilizarea modelului FMI dar absența unei alternative - este centrală ultimului număr al Wenhua Zongheng. Intitulată „Cum construim o nouă teorie a dezvoltării din Sudul Global”, ediția pune o întrebare aparent simplă: dacă teoriile care au controlat dezvoltarea în ultimul secol au eșuat, de unde vor veni teoriile noi? Prepoziția din titlu nu e întâmplătoare: din, nu pentru. Nu e o teorie făcută altundeva și impusă Sudului Global, ci una care se naște din experimentele popoarelor sale.
Teoriile dezvoltării nu se limitează doar la a explica lumea. Ele modelează așteptările politice, stabilind ceea cea guvernele și instituțiile sociale cred că e posibil. Ele se nasc din felul în care ne imaginăm viitorul și, în schimb, influențează felul în care societățile încearcă să realizeze acest viitor. În eseul introductiv al revistei, Qin Beichen și Jing Jun de la Universitatea Tsinghua afirmă că teoriile fixează orizonturile acțiunii politice. Atunci când o societate își pierde capacitatea de a-și imagina calea pe care ar putea înainta, ea rămâne captivă în structuri moștenite, chiar și atunci când acele structuri nu mai funcționează. Aceasta este criza mai profundă a erei noastre. În mare parte a lumii, e larg răspândită incapacitatea de ne închipui viitorul. Discursul politic oscilează între nostalgia pentru un trecut pierdut și frica de o catastrofă iminentă. Viitorul, așa cum am arătat în dosarul nr. 100, se prezintă fie ca o continuare a inegalităților actuale sau ca o succesiune de crize. Ceea ce lipsește este o imaginație a dezvoltării care să fie convingătoare și să pună nevoile omenești înaintea austerității.
Pentru a ne reanima imaginația cu privire la teorii și modele de dezvoltare e nevoie să ne întoarcem la o serie de întrebări fundamentale precum:
· Cum construiesc societățile capacitate productivă?
· Cum creează ele locuri de muncă cu rost?
· Cum dezvoltă statele capacitatea de a îmbunătăți viețile populațiilor lor?
· Cum pot țările să scape din pozițiile care le-au fost alocate într-o diviziune internațională a muncii inegală?
Răspunsurile la aceste întrebări nu se găsesc în modele abstracte de dezvoltare ci în teoriile care se nasc din încercări concrete de a construi un viitor mai bun.
Eseurile lui Li Xiang și Feng Chao, ambii profesori la Universitatea pentru Studii Internaționale din Shanghai, sunt revelatoare pentru felul în care detaliază progresele făcute în Pakistan și respectiv Vietnam. Ambii autori insistă că aceste progrese arată cât e de centrală cooperarea Sud-Sud. Li Xiang examinează sistemul energetic al Pakistanului și afirmă că dezvoltarea trebuie înțeleasă nu doar ca creștere economică ci și ca extindere a capacității statale. Proiectele de infrastructură la scară largă, rețelele electrice și noile tehnologii, precum energia solară distribuită, sunt prezentate nu ca simple realizări tehnice ci ca mecanisme prin care societățile construiesc capacitatea instituțională necesară pentru un nou tip de modernizare. Problema nu este doar cum se poate genera electricitate ci cum infrastructura remodelează relațiile sociale și crește capacitatea statelor de a furniza bunuri publice.
Feng Chao explorează Manufactura Drumului Mătăsii - un nou model de colaborare industrială sub BRI - prin prisma investițiilor industriale chineze în Vietnam. În loc să trateze globalizarea ca pe un proces inevitabil supus forțelor pieței, Feng Chao consideră integrarea industrială ca pe ceva care poate fi organizat în mod conștient pentru a extinde capacitatea productivă în multiple țări. Accentul cade pe transferul tehnologic, îmbunătățiri industriale, dezvoltarea forței de muncă și construirea unor rețele regionale de producție care întăresc, nu slăbesc, perspectivele de dezvoltare ale țărilor participante.
Timp de decenii, dezvoltarea a fost înțeleasă în principal ca o relație între Nordul industrializat și Sudul subdezvoltat. Ambiția era de a urma căi deja bătătorite altundeva. Dar experimentele analizate de acești autori sugerează că cele mai importante inovații iau naștere în prezent prin schimburile dintre țările Sudului Global. Procesele Chinei de industrializare, dezvoltare a infrastructurii, reducere a sărăciei și construcție statală nu sunt prezentate ca tipare universale. Ci sunt tratate ca resurse pentru învățare și experimentare colectivă. În fond, acești cercetători nu propun o respingere a cunoașterii globale nici o celebrare a vreunui model național sau altul. În loc de asta, ei cheamă la construirea unui proiect intelectual care să aparțină cu adevărat Sudului.
Un astfel de proiect ar începe prin abandonarea ideii că teoria dezvoltării trebuie să sosească mereu din altă parte. El ar plasa producția înaintea speculei, locurile de muncă înaintea eficienței abstracte și capacitatea publică înaintea dogmei pieței. Ar studia experimentele istorice din Asia, Africa, America Latină și Caraibe nu ca devieri de la norma universală ci ca surse de inovație teoretică. Într-o perioadă marcată de fragmentare geopolitică, crize ecologice și nesiguranță economică, aceasta este probabil cea mai importantă contribuție a acestui număr. Provocarea cu care se confruntă Sudul Global nu este doar aceea de a construi infrastructură nouă, noi industrii și noi instituții, ci și de a construi noi moduri de a gândi. Înainte ca societățile să construiască un alt viitor, ele trebuie să recupereze capacitatea de a-și imagina unul.
Pe măsură ce reciteam aceste eseuri, mi-a venit în minte „Sus pe utilajele chineze”, de tânăra poetă etiopiană Liyou Mesfin Libsekal. În pofida titlului, poemul nu menționează China. Politicienii africani proiectează orașul pe care îl descrie Libsekal și muncitorii africani îl construiesc. Poemul nu condamnă modernizarea dintr-o perspectivă romantică; ci recunoaște că astfel de schimbări au un preț.
Sunt bestii în orașul ăsta
care scârțâie și se rotesc
și gâfâie din primii zori
când stăpânii lor se trezesc pe limbi africane
ca să le conducă neglijent cu mâini omenești
până la graba târzie
când li se amuțesc gemetele și li se ia suflul
nemișcate când dormim, înălțate sau aplecate
mereu grele
turnăm ciment prin orașe
orășele, prin sălbăticie
mai departe, mai încolo
ca degete de mâini lacome
întinse peste pământ
afundate
leii cercetează
iar minunea îngropată mormăie
stoarsă de progres.
Noile bestii - utilajele chineze - pătrund în lumea vechilor bestii, leii africani, dar poemul le păstrează și pe unele și pe altele la vedere. Noua paradigmă a dezvoltării nu trebuie să repete vechiul model, care a consumat natura și oamenii pentru profit. În loc de asta, trebuie să încorporeze aspectele bune ale vechiului și să gestioneze cu grijă relația dintre natură și oameni pentru binele societății. Acesta este etosul promovat de Qin și Jing în eseul lor și punctul de plecare al oricărei teorii a dezvoltării demne de Sudul Global.
Îmbrățișări,
Vijay