Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 15 aprilie, am avut onoarea să țin un discurs în Gedung Merdeka (Sala Independenței) din Bandung, Indonezia. Nu am simțit nostalgie, ci urgență. Bandung nu este o piesă de muzeu, ci o moștenire politică vie. Rămân nerezolvate chestiunile abordate în acea sală în 1955 cu ocazia adunării liderilor din 29 de țări din Africa și Asia. Pot națiunile din Sudul Global acționa împreună, suverane și demne? Pot construi instituții care sunt în slujba popoarelor lor mai degrabă decât a capitalului global? Pot crea forme de cooperare care merg dincolo de alianțele militare și dependența de piață? Acestea nu sunt doar niște întrebări din trecut. Sunt chestiunile centrale ale timpurilor noastre și sunt întrebări care ghidează munca institutului nostru.
Când ești în Bandung și vorbești în Gedung Merdeka simți greutatea acelei istorii neterminate. Sala însăși poartă spiritul națiunilor care au pășit în ea în 1955, străpunse de colonialism, extenuate de război, dar pline de o speranță infinită și convingere anticolonială. Aveam în minte discursul ținut de Sukarno în deschidere, afirmația lui că ceea ce unea popoarele nu erau ideologiile lor ci faptul că „împărtășeau aversiunea față de colonialism indiferent de forma pe care o lua el.” Bandung nu a fost doar o conferință, ci afirmarea faptului că istoria trebuia refăcută de cei cărora le fusese mult timp refuzat dreptul de a o făuri.
Unde este Spiritul Bandungului astăzi? Un astfel de concept înflăcărat nu există în timpurile noastre, când Sudul Global rămâne fragmentat și demoralizat - cu excepția intensificării comerțului Sud-Sud și a proceselor instituționale (ca de exemplu prin BRICS+). O nouă stare de spirit a luat naștere în Sudul Global, o nouă încredere, declanșată de dorința pentru independență economică de instituțiile și piețele de credit dominate de Nordul Global. Dar această nouă stare de spirit nu a putut birui teama continuă de pedepsele Nordului Global (sancțiuni și război) precum și oportunitățile oferite de acesta (acces la credit și piețe).
Așadar, avem de-a face cu o realitate complexă și un set de contradicții. Pe de o parte, autoritatea morală a Nordului Global este în declin iar în Sudul Global e în ascensiune o conștiință politică în favoarea suveranității și a autonomiei strategice. Pe de altă parte, țările din Sud se tem de pericolele pe care le reprezintă Statele Unite, mai ales pe măsură ce dă să muște în stânga și în dreapta din cauza declinului cu care se confruntă. Avem dovezi limpezi că puterea SUA dezgustă în Indexul de Percepție a Democrației 2026, în care doar patru din 97 de țări și teritorii au declarat că sunt de acord cu găzduirea unei baze militare SUA (Israel, Polonia, Coreea de Sud și Puerto Rico, un teritoriu SUA). Nimeni nu vrea să aibă de-a face cu Statele Unite dar toată lumea e conștientă de pericolul absolut și de decăderea puterii SUA - iar acțiunile recente ale SUA din Cuba, Iran, Palestina și Venezuela le-au amintit tuturor cum stau lucrurile.
Spiritul Bandungului a fost instituționalizat prin diferite platforme, cea mai importantă fiind Mișcarea de Nealiniere (1961). Această formațiune globală a fost construită alături de instituții regionale pentru a combate criza fragmentării postcoloniale. Mișcarea de Nealiniere a înțeles că suveranitatea politică este o barieră insuficientă pentru o economie globală dominată de statele Nord-Atlantice și de corporațiile multinaționale, așa că a propus instituții regionale ca mecanisme pentru protejarea suveranității, coordonarea dezvoltării și creșterea puterii de negociere a Lumii A Treia. Alături de aceste instituții globale a apărut o serie de proiecte pentru dezvoltarea solidarității regionale sau continentale și pentru construirea unui scut colectiv împotriva imperialismului. Printre aceste instituții s-au numărat Liga Arabă (1945), Organizația pentru Unitatea Africii sau OUA (1963), Organizația pentru Cooperare Islamică sau OCI (1969) și Comunitatea Statelor din Caraibe sau CARICOM (1973).
La inițiativa primului președinte al Ghanei, Kwame Nkrumah, OUA s-a format pentru a construi o federație politică continentală împotriva ravagiilor capitalului străin. OUA a fost în primul rând o instituție diplomatică devotată solidarității anticoloniale, sprijinului pentru mișcările de eliberare și apărării integrității teritoriale. Succesoarea sa, Uniunea Africană (UA), a luat naștere din mocirla neoliberală și a promovat integrarea continentală prin politici pro-capital, precum Planul 2063.
În 2008, când UA a cedat în fața momelii politicilor pro-capital, a fost creată Uniunea Națiunilor Sud-Americane (UNASUR) pentru a asigura coordonare politică independentă de Washington. Spre deosebire de alte blocuri axate pe comerț, UNASUR a pus accentul pe integrarea infrastructurii, cooperarea regională pentru sănătate, coordonarea apărării și mediere diplomatică. Apariția Mareei Furioase din ultimii ani a slăbit UNASUR, așa cum datoria a slăbit guvernele din Africa și a erodat potențialul UA.
Între timp, Asia nu a reușit nici măcar să dezvolte structura unui proiect regional.
În Asia, visul unității la nivel continental a fost otrăvit de militarismul japonez, care a mărșăluit pe tot continentul sub drapelul pan-asianismului și sub sloganul Sferei de Co-Prosperitate A Asiei de Est Extinse. Tokyo vorbea limba eliberării Asiei de sub colonialismul occidental, dar armata sa aducea cu sine violență. După Războiul Mondial Antifascist (cunoscut sub numele de Al Doilea Război Mondial), ideea unității continentale le părea periculoasă multor state proaspăt independente, care se temeau că regionalismul ar putea fi doar o mască în spatele căreia se ascund ambiții de putere dominante.
Dar aspirația către unitate între statele Asiei nu a dispărut. În martie 1947, când Imperiul Britanic se îndrepta împleticit spre ieșirea din India, liderul indian Jawaharlal Nehru a convocat în New Delhi Conferința Relațiilor Asiatice. Delegați din toată Asia tremurau pătrunși de energia anticolonialismului, concentrându-se pe solidaritatea cu Indonezia împotriva reimpunerii imperialismului olandez. În 1952, Conferința de Pace a Regiunii Asia-Pacific din Beijing, China, a adunat 470 de delegați din aproape 50 de țări - nu șefi de stat ci sindicaliști, scriitori, organizații ale femeilor - pentru a se opune războiului din Coreea, proliferării nucleare și remilitarizării Japoniei. Aspirația către unitatea statelor din Asia a fost mereu mai mult decât doar o manevră diplomatică: a fost o tradiție vie a popoarelor anti-imperialiste.
Istoria însă a intervenit brutal. Conflictele dintre state și arhitectura densă a alianțelor militare ale SUA au fracturat continentul. Regionalismul asiatic a luat naștere precaut și inegal. Primele platforme nu păreau prea promițătoare. Asociația Națiunilor din Sud-Estul Asiei (ASEAN) - fondată în 1967 de Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore și Tailanda - a luat naștere în umbra războiului SUA asupra Vietnamului și avea o orientare anticomunistă. Astăzi este în principal o organizație de comerț. Același lucru se poate spune despre Banca de Dezvoltare a Asiei, care a apărut în urma nevoii de finanțare pentru dezvoltare exprimată în cadrul Comisiei Economice a Națiunilor Unite pentru Asia și Orientul Îndepărtat (care astăzi se numește Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific a Națiunilor Unite), dar care curând a devenit un alt instrument pentru politici neoliberale dominat de trezoreria SUA.
Organizația pentru Cooperare din Shanghai (OCS) – fondată în 2001 de China, Kazahstan, Kârgâzstan, Rusia, Tadjikistan și Uzbekistan – oglindea un alt curent istoric: construcția lentă a unei ordini care nu mai era organizată în jurul Atlanticului de Nord ci în jurul Asiei, care este noul centru de gravitate în ascensiune al economiei mondiale. Cu toate că OCS, care a început ca o organizație de securitate, a avut succes limitat în regionalizarea securității și expulzarea bazelor străine din regiune, astăzi evoluează spre o platformă pentru construirea unui sistem comercial și financiar alternativ. De la zonele manufacturii de înaltă calitate din China și Vietnam până la coridoarele tehnologice ale Indiei și Vietnamului, continentul a devenit principalul motor al creșterii globale. Cu toate acestea, transformarea economică rămâne fragmentată politic. Rivalitățile între state, disputele frontaliere, naționalismul competitiv, alianțele militare și prezența continuă a puterilor extra-regionale fracturează continentul tocmai în momentul în care istoria cere o coordonare mai mare.
O Uniune a Statelor din Asia ar putea reanima orizontul moral pe care l-a reprezentat cândva Bandungul. Lumea din ziua de azi suferă de fragmentare și cinism. Politica a fost redusă la gestionare în loc de transformare. Palestina rămâne sub ocupație brutală. Războaiele, sancțiunile și militarizarea continuă să devasteze societățile din întreaga lume. Schimbările climatice amenință miliarde de oameni, mai ales pe săracii din zonele rurale. Între timp, bogățiile se acumulează cu un grad extraordinar de concentrare în timp ce muncitorii se confruntă cu condiții precare. Nu e vorba de probleme naționale sau regionale izolate. Sunt probleme structurale produse de un sistem global care dă prioritate profitului în locul umanității. Generația Bandung credea că o altă lume va putea fi construită prin solidaritate între popoarele care se luptau împotriva dominației. Acel spirit rămâne esențial.
Ca urmare, o Uniune a Statelor din Asia nu e un slogan utopic ci o necesitate materială. Economiile Asiei sunt deja strâns împletite prin comerț, lanțuri de aprovizionare, migrație, finanțe, fluxuri de energie și coridoare infrastructurale, dar nu există niciun mecanism politic continental capabil să gestioneze aceste interconexiuni. Fără instituții de coordonare regională, integrarea economică riscă să ducă la inegalități și mai mari, competiție mai intensă și conflict militar. Continentul are nevoie de instituții comune care pot reduce tensiunile dintre state prin diplomație, pot coordona planificarea industrială și tehnologică, asigura sistemele de hrană și energie, gestiona criza apei și a climatului și împiedica puterile externe să transforme rivalitățile asiatice în zone permanente de instabilitate. Mai mult decât orice, Asia are nevoie de o voce politică colectivă pe măsura greutății sale economice. Fără o unitate regională mai mare, ascensiunea Asiei va rămâne vulnerabilă la fragmentare, taxe vamale, sancțiuni, militarizare și manipulare externă.
Când mă aflam în Gendung Merdeka, m-am gândit nu doar la liderii care s-au adunat acolo în 1955 ci și la generațiile care le-au urmat - cei care au luptat pentru reforma agrară, alfabetizare, sănătate publică, drepturile muncitorimii și demnitate culturală în toată Asia. Multe dintre visele lor au fost întrerupte, dar nu înăbușite. Aspirațiile Bandungului supraviețuiesc căci condițiile care le-au produs supraviețuiesc de asemenea. Colonialismul a luat sfârșit din punct de vedere formal, dar ierarhia persistă în forme noi. Dependența economică rămâne înrădăcinată. Puterea militară încă modelează relațiile internaționale. Dar rezistența continuă de asemenea. Popoarele Sudului Global cer suveranitate, egalitate și pace.
În noiembrie 2025, am scris un eseu pentru Tricontinental Asia care punea întrebarea: „Este Asia posibilă?” Răspunsul meu a fost că „ar fi bine ca artiștii și intelectualii să lanseze o conversație serioasă despre un nou pan-asianism, o viziune continentală despre un nou pan-asianism progresist, o viziune continentală pentru un nou tip de lume socialistă care privește dincolo de lăcomie și către spectrul mai larg al experienței și emoțiilor omenești.” Munca pe care o facem în departamentul Asia al institutului nostru este o încercare de a declanșa o astfel de conversație și viziune.
Încă cred că invitația de ne imagina un nou pan-asianism progresist ar putea declanșa o conversație de care regiunea are nevoie disperată. Poate că în 2030 ne vom aduna în Indonezia pentru a sărbători a 35-a aniversare a Bandungului și pentru a lansa o Uniune a Statelor din Asia. Dar o astfel de adunare va fi posibilă doar dacă oamenii din Asia continuă să se împotrivească militarizării regiunii lor. Din Okinawa până în Filipine, mișcările existente cer deja expulzarea bazelor militare SUA - precondiția pentru orice cooperare regională semnificativă.
La Conferința Relațiilor Asiatice din 1947, Nehru și-a încheiat discursul cu un îndemn puternic la acțiune și o recunoaștere a popoarelor în mișcare:
Există o nouă vitalitate și un puternic impuls creativ în toate popoarele Asiei. Masele s-au trezit și își revendică moștenirea. În toată Asia suflă vânturi puternice. Să nu ne temem de ele ci să le primim cu brațele deschise, pentru că doar cu ajutorul lor putem construi noua Asie a visurilor noastre.
Îmbrățișări,
Vijay
