Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În ianuarie 1968, 470 de delegați din șaptezeci de țări s-au reunit în Cuba pentru Congresul Cultural de la Havana. Soseau din națiuni aflate în război, din societăți socialiste în construcție, din mișcări de eliberare națională care luptau împotriva colonialismului și centre imperiale unde intelectualii începuseră să se revolte împotriva puterii. Vietnamul se împotrivea celei mai puternice armate de pe Pământ. Asasinarea lui Che Guevara cu trei luni înainte nu domolise convingerea că imperialismului putea fi învins, ci o adâncise.
Delegații înțelegeau că imperialismul nu supraviețuiește doar datorită puștii și a băncii. El ocupă de asemenea școala, postul de radio, editura, laboratorul, muzeul și imaginația. Îi învață pe cei colonizați să-și desconsidere propriile istorii ca fiind înapoiate, limbile ca fiind provinciale și artele populare ca material neprelucrat ce așteaptă să fie rafinat de metropolă. Împotriva acestei mașinării, congresul a chemat la ceea ce Fidel Castro numea „un Vietnam în domeniul culturii”: o luptă organizată pentru mijloacele prin care ființele omenești se înțeleg pe sine și puterea lor. Cel mai recent dosar al nostru, Un Vietnam în domeniul culturii: Congresul Cultural de la Havana, 1968 (august 2026), își ia titlul din fraza lansată de Castro și se întoarce la congres în anul centenarului nașterii lui Fidel.
Congresul Cultural din Havana ne oferă terenul pe care ne întâlnim cu tema acestui buletin: tradițiile radicale. O tradiție radicală nu este un altar dedicat trecutului. Cuvântul radical vine din latinescul radix, sau rădăcină. Să mergi la rădăcini înseamnă să descoperi luptele care au produs gândirea și frumusețea unui popor și să le aduci posibilitățile neîmplinite în prezent. Tradiția nu e ceea ce rămâne neschimbat. Ea este ceea ce oamenii refac continuu pe măsură ce luptă să-și realizeze umanitatea și să înflorească în cadrul naturii, nu prin distrugerea ei.
Unul dintre cele mai limpezi exemple ale acestei tradiții radicale din acea perioadă a apărut prin prelucrarea anticolonială a lui Caliban, personajul înrobit din piesa lui William Shakespeare, Furtuna (1610–1611). În Caraibe și întreaga Americă Latină, Caliban a devenit un mod de reflecta nu la cum ne reîntoarcem într-un trecut neatins, ci la cum transformăm ceea ce colonialismul a impus - limbă, literatură și cunoaștere - în arme împotriva stăpânirii coloniale. Două lucrări au finisat această lectură anticolonială: piesa scrisă de Aimé Césaire, O furtună (1969), și eseul scris de Roberto Fernández Retamar, Caliban (1971). În piesa lui Shakespeare, Prospero (civilizația europeană) capturează o insulă, îl înrobește pe Caliban (colonizatul) și îl învață limba astfel încât să îi poată dea ordine. Césaire dramatizează refuzul lui Caliban de a se supune acelui ordin colonial. Calibanul său cere să i se spună X, sugerând atât violența care îi șterge numele cât și libertatea de care vrea să se bucure. Césaire îi lasă pe Prospero și Caliban închiși într-o lume colonială care se deteriorează: Prospero nu se poate imagina pe sine fără supusul pe care îl domină, în timp ce refuzul lui Caliban de a fi colonizat îi fracturează lumea. Caliban nu cere o mai bună reprezentare în interiorul ordinii lui Prospero. El contestă ordinea însăși. Pentru Retamar, Caliban nu e o umbră rușinoasă la marginea civilizației latino-americane. El este poporul său colonizat. Prospero i-a invadat țara, i-a ucis strămoșii, l-a înrobit și i-a impus o limbă. Ce altceva poate face Caliban, se întreabă Retamar, decât să folosească acea limbă pentru a-l blestema pe Prospero?
Blestemul e doar începutul. Caliban nu doar respinge limba colonizatorului; se pune stăpân pe ea. Știința, tehnologia, literatura și conceptele politice acumulate în centrele imperialiste au fost făcute posibile de bogăția și forța de muncă extrase din lumea colonizată. Retamar refuză ideea că acestea aparțin în mod natural Occidentului. Revendicarea lor nu înseamnă imitație, ci restituție. A le revendica înseamnă a dezgropa rădăcinile unei lumi pe care colonialismul a încercat să-l monopolizeze și a-i reorienta instrumentele către eliberare. Caliban transformă limba în care i se dau ordine în limba revoltei - în tradiția radicală pe care o prețuim.
Cui i se permite să reprezinte rațiunea și cine este limitat la emoție? În Havana, aceasta nu era o întrebare abstractă. Dezbaterile despre négritude au abordat această problemă fără ocolișuri. René Depestre a amintit de formularea lui Léopold Senghor conform căreia „emoția e a negrilor iar rațiunea e a albilor” ca exemplu al pericolului ce paște revolta culturală anti-colonială. Depestre aprecia felul în care négritude afirmase culturile Africii negre împotriva dezumanizării rasiale, dar avertiza că, atunci când era separată de lupta de clasă, aceasta se putea cristaliza în esențialism rasial și putea fi capturată de elite reacționare. In Haiti, noirisme al lui François Duvalier transformase apărarea culturii negre în ideologie de stat care teroriza oamenii și stânga în numele autenticității negre. Ca urmare, congresul a respins atât asimilarea liberală cât și esențialismul rasial. Rasismul nu putea fi învins admițând pe câțiva dintre colonizați în casa stăpânului, nici transformând categoriile coloniale în adevăruri permanente. Era nevoie de o transformare a relațiilor materiale care reproduc continuu rasa ca ierarhie.
Tradiția radicală apare însă și în lucrări a căror politică rămâne limitată sau nerezolvată. Labirintul solitudinii (1950) de Octavio Paz, scrisă la mare depărtare de politica revoluționară a Havanei, abordează rana colonială a Mexicului prin măști, tăceri, festivaluri și solitudine: obiceiurile ascunderii și distanței au modelat o societate marcată de cucerire. Paz a înțeles că cucerirea supraviețuiește în interiorul formelor pe care le ia subiectivitatea. Subiectul colonizat și cel postcolonial poate purta mască nu pentru că nu e nimic dedesubtul ei, ci pentru că istoria a făcut ca expunerea să fie periculoasă. Solitudinea devine atât rană cât și apărare. Însă labirintul nu este niciodată doar psihologic, pentru că zidurile sale au fost construite prin cucerire, ierarhie rasială, putere de clasă și relația nerezolvată a Mexicului cu modernitatea. Tradiția radicală începe acolo unde relatarea lui Paz își atinge limitele: solitudinea este întreruptă de lupta colectivă. Adunarea țăranilor, comitetul de grevă, brigada de alfabetizare, atelierul de teatru și postul radio comunitar merg dincolo de a exprima un popor existent: ele contribuie la apariția unuia nou. Chiar și relatarea lui Paz indică dincolo de sine, către această realitate.
O întrebare conexă a fost formulată în Iran prin opera lui Jala Al-e Ahmad (1923-1969): cum poate un popor să își însușească cunoașterea modernă fără a se supune categoriilor și dependențelor puterii imperiale? Al-e Ahmad, care a trecut de la mediul comunist al Partidului Tudeh către un anti-imperialism cu accente religioase, a publicat în 1962 o polemică de referință, Gharbzadegi, un titlu adeseori tradus prin Vestoxicare, Occidentoză sau Vestafecțiune. Foarte citită în Iran, inclusiv în părți ale ulema (clericii), cartea descrie o societate afectată de Occident, nu doar prin importul de mărfuri străine, ci pentru că începuse să inhaleze categoriile Occidentului de parcă ar fi fost oxigen. Rezultatul era un fel de halenă civilizațională: exhalarea stătută a imitației, dependenței și înstrăinării de sine. Tehnologia sosește fără capacitatea socială de a o direcționa, elita locală devine un intermediar pentru bunuri și dorințe importate, iar oamenii sunt învățați să-și perceapă propria lume ca pe o inadecvare.
Polemica lui Al-e Ahmad ar fi putut fi citită ca o retragere romantică într-un trecut necontaminat, dar ideea sa cea mai importantă indică o altă direcție. El își dorea atât o recunoaștere a propriilor noastre tradiții cât și o radicalizare a lor pentru lumea modernă. Aici întrebarea lui Al-e Ahmad se intersectează cu preocupările din Havana. Congresul nu a respins știința sau tehnologia pentru că ar fi occidentale, ci a întrebat a cui proprietate sunt, în ce scop sunt organizate și a cui muncă le face posibile. Delegații au descris doctori instruiți cu cheltuială publică în Lumea A Treia și apoi extrași de centrul imperial, precum și cunoașterea locală colectată ca „materie primă științifică” și apoi returnată în forma finisată a politicilor, supravegherii și intervenției militare. Ca urmare, răspunsul la Occidentoză nu e puritatea ci suveranitatea: capacitatea colectivă de a-și însuși cunoașterea modernă, de a o redirecționa spre nevoi sociale și de a transforma societatea prin acest proces.
Mișcările de eliberare reprezentate în Havana deja aplicau această suveranitate în practică. Ele arătau cum cultura nu trebuia prezervată în izolare sau amânată până după victorie, ci un mijloc prin care era construită eliberarea însăși. În Vietnam, rapoartele lunare ale Frontului de Eliberare Națională numărau oamenii eliberați de analfabetism împreună cu victoriile militare, în timp ce echipele de realizatori de filme lucrau din beciuri aflate sub bombardamente. În zonele eliberate din Guineea-Bissau, Angola și Mozambic, școlile, tiparnițele, atelierele artiștilor și cântecele revoluționare turnau fundația unei noi societăți încă înainte de obținerea independenței formale. Eliberarea în sine era un act de cultură.
Aceeași înțelegere era cuprinsă și în Lotus. Publicat pentru prima oară în martie 1968 cu titlul Scrieri afro-asiatice, jurnalul a contribuit la construirea infrastructurii culturale la care chemase Havana: un cămin multilingv pentru scriitori din Africa și Asia, iar mai târziu America Latină. Paginile sale refuzau structura colonială prin care scriitorii din sud așteptau recunoaștere în Londra, Paris sau New York. Lotus făcea vizibilă o altă geografie literară: rezistența palestiniană putea vorbi cu eliberarea vietnameză, lupta sud-africană cu poezia egipteană și națiunile recent decolonizate cu cele care încă luptau pentru libertate. Un singur exemplu surprinde ceea ce această infrastructură făcea posibil: în 1972, Lotus a publicat o piesă de teatru, Ughniyyat al-Mawt (Cântec de moarte), scrisă de dramaturgul egiptean Tawfiq al-Hakim. Prin rețelele jurnalului, piesa a fost tradusă în hindusă și jucată anul acela în New Delhi; a fost de asemenea tradusă în limba amharică și o punere în scenă a fost transmisă de televiziunea de stat a Etiopiei. O poveste despre o familie rurală din Egipt a cărei vendetă a fost întreruptă de educația unui fiu în Cairo putea așadar călători dincolo de Egipt și putea fi apreciată de un public care se confrunta cu propriile dileme despre tradiție, modernitate și transformare socială.
Avem nevoie de Lotus în ziua de azi. Aparatul mediatic pe care l-a înfruntat Havana a devenit un sistem dens de platforme, algoritmi, extragere de date și proprietate concentrată. Nu doar cenzurează; inundă lumea cu imagini, rupe trăirile comune în fluxuri personalizate, transformă atenția în proprietate și face ca solidaritatea să pară ceva distant chiar și când războiul pătrunde instant pe ecranele noastre. Rasismul și colonialismul sunt reînnoite prin vechi ierarhii îmbrăcate în veșminte digitale. Popoarele lumii sunt invitate să-și consume reciproc imaginile în timp ce sunt împiedicate să construiască relații durabile între luptele lor.
O nouă viziune culturală a lumii nu poate fi asamblată din slogane despre diversitate furnizate de aceleași instituții care finanțează războiul și jaful. Ea trebuie să ia naștere din luptele împotriva rasismului, colonialismului, patriarhatului și exploatării capitaliste. Trebuie să recupereze sensul total al culturii afirmat în Havana: cultura ca artă și educație, dar și ca sănătate, știință, muncă, sport, media, tehnologie și organizarea vieții de zi cu zi. Muncitorul intelectual care se află în centrul acestui proiect nu e un geniu solitar aflat deasupra oamenilor ci cineva a cărui cunoaștere este plasată în interiorul unui proces colectiv. Orizontul acestui proiect nu este înlocuirea unei elite cu o alta, ci lărgirea vieții intelectuale până în punctul în care diviziunea dintre cei care gândesc și cei care fac începe să dispară. Tradițiile radicale nu ne oferă o hartă completă sau un refugiu din prezent. Ele ne dau metode: călătoria lui Paz printre măștile lăsate în urmă de cucerire; felul în care Césaire a refuzat scenariul colonial; modul în care Retamar și-a însușit limba stăpânului; semnalul de alarmă tras de Al-e Ahmad la adresa imitației dependente; proprietatea literară comună internaționalistă construită de Lotus; și insistența Havanei că revoluția trebuie să transforme toate aspectele vieții.
Noi am moștenit furtuna. Sarcina noastră este să ne emancipăm de ea.
Îmbrățișări,
Vijay