Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Există ceva care alină în poveștile pe care le deapănă imperiile despre ele însele. În ele, capitalismul e prezentat ca o înflorire naturală a ingeniozității europene - produsul rațiunii, al descoperirilor științifice, al inovației tehnologice și al cumpătării unor indivizi întreprinzători. Colonialismul și sclavia, dacă măcar sunt menționate, apar ca episoade regretabile ce au avut loc în paralel cu un marș altfel triumfător către modernitate.
Cel mai recent studiu al nostru, Rădăcinile capitalismului: Sclavia și negoțul cu zahăr (august 2026), de Prabir Purkayastha, ne cere să abandonăm această mitologie convenabilă. Studiul inaugurează noua noastră serie, Studii despre materialismul istoric, care va examina facerea lumii moderne, punând în miezul acestui proces dialectica dintre imperialism și eliberare națională. O mare parte din acest studiu a fost scris în cele 225 de zile pe care Prabir le-a petrecut întemnițat în Penitenciarul Central Rohini din Delhi, India, între octombrie 2023 și mai 2024. Fusese arestat ilegal de guvernul indian ca parte a unor măsuri mai ample de represiune împotriva libertății presei și a vocilor progresiste. Aflat în închisoare, transmitea în timpul vizitelor foi de hârtie care aveau să devină începuturile acestei istorii a zahărului, sclaviei și capitalismului. Există o potrivire în toate astea: un studiu asupra sistemelor de detenție și exploatare scris în condiții de detenție de către un intelect care refuză să fie încătușat.
În centrul studiului se află zahărul, una dintre marile mărfuri psiho-active ale epocii coloniale, care - împreună cu alcoolul, ciocolata, cafeaua, opiul, ceaiul și tutunul - au alimentat Revoluția Industrială. Înainte ca zahărul să devină un articol obișnuit pe mesele muncitorilor europeni, era un lux consumat de regi și aristocrați. Transformarea sa într-un articol de consum de masă a necesitat mai mult decât doar o modificare a gusturilor. A fost nevoie de acapararea pământurilor, distrugerea societăților indigene și transformarea violentă a oamenilor în mărfuri: africani capturați, transportați peste Atlantic și vânduți către proprietari de plantații ca muncitori înrobiți. Zahărul a fost una dintre primele mărfuri cu adevărat globale, iar transformarea sa într-o astfel de marfă a necesitat construirea unui aparat comercial și financiar imens care să facă legătura între Africa, Americi, Asia și Europa.
Scara la care avea loc violența colonială era uluitoare. Cel puțin zece milioane de africani înrobiți au ajuns în Americi și în Caraibe. Dacă îi includem pe cei care au murit în timpul capturării, al marșurilor forțate, al detenției și al Traversării de Mijloc (traversarea forțată a Atlanticului din Africa în Americi), numărul total de africani capturați pentru negoțul transatlantic era, în mod plauzibil, între paisprezece și douăzeci de milioane. În timp ce populațiile Asiei și Europei au crescut enorm între secolul al șaptesprezecelea și al nouăsprezecelea, populația Africii a stagnat și, în multe regiuni, a scăzut. Această catastrofă nu era o consecință accidentală a comerțului. Ea a fost produsă de ceea ce studiul numește „axa pușcă-sclav-bani”: Armele de foc și praful de pușcă europene au fost date la schimb pentru africani captivi, a căror vânzare a generat profiturile ce reproduceau sistemul.
Plantația construită pentru organizarea și epuizarea acestei forțe de muncă nu era o rămășiță a unei lumi mai vechi, pre-capitaliste. Era unul dintre laboratoarele modernității capitaliste. Pe plantația de zahăr, cultivarea și procesarea industrială au fost integrate într-un unic regim al muncii la fața locului. Trestia trebuia tăiată, transportată, mărunțită, fiartă și cristalizată conform unui orar rigid. Oamenii înrobiți erau organizați în grupuri, împărțiți după vârstă și capacitate fizică și mânați de-a lungul unor zile de muncă ce puteau dura până la 18-20 de ore în perioada recoltei. Gestionarii plantațiilor contabilizau meticulos, calculau productivitatea, comparau costurile subzistenței cu cele ale înlocuirii și tratau ființele omenești drept capital fix - utilaje menite a fi epuizate și înlocuite. Plantația era, așa cum scria antropoloaga americană Sidney Mintz, o „sinteză a ogorului și fabricii”. Felul în care calcula timpul-și-mișcarea anticipa sistemele de management care aveau să fie asociate mai târziu cu locul de muncă industrial modern.
Rafinăriile de zahăr din Londra, Bristol, Glasgow și Liverpool au fost printre primele locuri de muncă britanice asemănătoare cu o fabrică. În jurul lor s-a dezvoltat transportul, construcțiile navale, depozitarea, asigurările, creditul și sistemul bancar. Până în 1774, zahărul neprocesat reprezenta o cincime din importurile britanice. Între 1700 și 1800, importurile de zahăr ale Marii Britanii au crescut de șapte ori. Bogăția acumulată datorită zahărului nu a rămas pe plantațiile îndepărtate ale Caraibelor, ci a finanțat expansiunea comercială și industrială a Marii Britanii. O estimare arată că până în 1770 aproape 40% din capitalul utilizat pentru această expansiune venea din profiturile făcute din negoțul cu oameni înrobiți. Investițiile în colonii puteau fi de patru până la șapte ori mai profitabile decât investițiile din Anglia. Cu alte cuvinte, coloniile au furnizat acontul care a făcut posibilă Revoluția Industrială din centrele imperiale.
Politica colonială a Marii Britanii cu privire la preferințele imperiale a făcut ca coloniile să furnizeze materiile prime în timp ce manufactura rămânea în centrele imperiale. Zahărul neprocesat traversa Atlanticul pentru a fi rafinat în Marea Britanie, unde rămâneau cele mai mari adaosuri. Taxele vamale protejau rafinăriile britanice, descurajau rafinarea în Caraibe și protejau rafinăriile britanice și plantațiile din Caraibe de concurența zahărului indian. Colonialismul nu doar a extras bogății din colonii; a reorganizat economii întregi astfel încât capacitățile productive ale coloniilor să rămână subordonate celor ale puterii colonizatoare mult după ce stăpânirea colonială luase sfârșit. Kwame Nkrumah, primul președinte al Ghanei, numea asta neocolonialism.
Prabir, din Penitenciarul Central Rohini, a schițat circuitul capitalului nu ca pe un simplu triunghi atlantic ci ca pe un sistem planetar al jafului care face legătura între India, Africa, Americi și Europa. Comercianții europeni transportau textile indiene spre Africa de Vest și le dădeau la schimb pentru oameni înrobiți. Salpetrul din Bengal, esențial pentru fabricarea prafului de pușcă, a contribuit la înarmarea acelui oribil comerț. După cucerirea Bengalului de către Marea Britanie în 1757, venitul agricol extras de la țăranii indieni a plătit pentru aceste exporturi. Triunghiul atlantic făcea așadar parte dintr-o geometrie mult mai amplă a jafului care se întindea pe întreaga planetă. Motorul cu abur al lui James Watt este pătat de sângele muncitorilor africani înrobiți pe plantații și al țăranilor indieni înfometați.
Nu vom ști niciodată dacă, într-o lume fără colonialism, ar fi existat vreun capitalism imaginar. Istoria nu se desfășoară în lumi imaginare. Capitalismul real este inseparabil de exproprierea colonială. Capitalismul nu a început doar în zona rurală a Angliei ca apoi să se răspândească pașnic pe tot globul. Istoria sa trebuie plasată simultan în zona rurală a Angliei, în plantația din Caraibe, în mina de argint din Potosí, în țarcurile africane, în oficiul fiscal indian, în cala vaselor care transportau oameni înrobiți și în rafinăria europeană.
Această istorie ne împiedică de asemenea să considerăm ceea ce Karl Marx numea „acumulare primară” (ursprüngliche Akkumulation) ca fiind un episod încheiat. Metodele sale ne însoțesc mai departe: acapararea pământurilor, concentrarea economiilor pe producția de monoculturi, regimurile datoriei, schimburile inegale, subaprecierea muncii și transferul bogățiilor către sistemele financiare controlate de Nord. Forma s-a schimbat, dar exproprierea continuă.
Dacă luăm în serios aceste istorii ale exploatării, atunci revendicarea reparațiilor coloniale nu poate fi ignorată ca simplu apel moral sau pretenție aparent învechită. Reparațiile trebuie înțelese ca necesitate materială și politică: nu doar ca o socoteală cu crime din trecut ci o confruntare cu structurile actuale de acumulare care au fost construite prin expropriere colonială și care continuă să reproducă inegalitatea globală în prezent.
Acesta este argumentul central al recentei cărți scrise de Kwesi Pratt Jr., Reparații: Istorie, luptă, politică și legislație, care va apărea într-o nouă ediție sud-africană la editura Inkani Books. Ediția include o prefață semnată de Președintele Ghanei, John Dramani Mahama, și o postfață scrisă de prof. Verene Shepherd. Reparațiile - fie prin ștergerea datoriilor, restituirea resurselor furate, transferul de tehnologie sau reconstruirea capacităților publice distruse de colonialism și ajustări structurale - sunt un antidot esențial pentru lungul jaf prin care a fost fondat capitalismul modern.
Aceasta nu a fost niciodată doar o istorie a exploatării. Sistemul plantației a fost mereu contestat, la fiecare etapă. Oamenii înrobiți au evadat, au sabotat producția, au păstrat practicile culturale interzise, au format comunități de fugari, au organizat rebeliuni și în cele din urmă au învins aparenta permanență a sclaviei. Revoluția din Haiti, care a culminat cu independența obținută în 1804, rămâne în continuare cea mai măreață dovadă a acestui adevăr: chiar și cea mai sofisticată mașinărie de asuprire poate fi învinsă de cei asupriți.
În 1935, poetul marxist haitian Jacques Roumain (1907–1944), înfuriat de încercările constante de sufocare la care era supusă țara sa, a scris „Guineea”. Acest poem, tradus în engleză de prietenul lui Roumain, Langston Hughes, reprezintă o puternică evocare a originilor africane ale haitienilor și a luptei lor continue pentru demnitate:
E lungul drum spre Guineea
pe care te poartă moartea.
Iată crengile, pomii, pădurea.
Ascultă murmurul vântului în părul său lung
de noapte eternă.
E lungul drum spre Guineea
unde te așteaptă fără nerăbdare tații.
De-a lungul drumului, vorbesc.
Așteaptă.
E ora la care pârâurile zăngăne
ca niște mărgele făcute din os.
E lungul drum spre Guineea.
Nu vei fi întâmpinat cu strălucire
în tărâmul întunecat al oamenilor întunecați:
Sub un cer tulbure străpuns de țipetele păsărilor
împrejurul ochiului bălților ascunse
genele copacilor se deschid către lumina în descompunere.
Acolo, acolo te așteaptă pe marginea apei un sat tăcut,
și coliba taților tăi, și aspra piatră ancestrală
unde îți vei odihni în sfârșit fruntea.
Îmbrățișări,
Vijay