Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
De la foametea din Bengal din 1943 la alegerile câștigate de Frontul Stângii în 1977, mișcarea comunistă din Bengalul de Vest, India, și-a construit cu răbdare puterea în jurul muncitorilor, țăranilor, refugiaților, studenților și muncitorilor din câmpul cultural. Prin intermediul campaniilor pentru hrană și pământ, construirea puterii sindicale, mobilizarea refugiaților și împotrivirea față de represiunea din partea statului, stânga a câștigat mai mult decât doar revendicările imediate: a creat instituții pentru luptă, a format generații de organizatori și a dezvoltat o cultură politică în care plângerile unor segmente diferite ale populației pot fi înțelese ca parte a unei lupte comune. Victoria din 1977 nu a produs dintr-odată putere socială la urna de vot; mai degrabă, a revelat puterea socială care fusese construită timp de mai mult de trei decenii.
Energia populară e uneori confundată cu puterea socială. Un lider politic atrage mulțimi, un slogan se răspândește rapid pe rețelele sociale, o demonstrație umple străzile și astfel se spune că o mișcare a devenit puternică. Acestea pot fi semne de vizibilitate, entuziasm sau avânt, dar nu sunt neapărat dovada unei creșteri organizate: mulțimea se poate risipi, alegerile pot fi pierdute și sloganul poate dispărea la fel de repede cum a apărut. Puterea socială reprezintă ceva mai profund; este capacitatea organizată a unei clase de a acționa în societate, de a da direcție aspirațiilor oamenilor și de a face felul în care ea înțelege lumea parte din gândirea comună a epocii.
Clasa capitalistă posedă putere socială nu doar pentru că are în proprietatea sa uzine, bănci, mine, platforme digitale și moșii de mari dimensiuni, dar și pentru că a construit instituții care transformă interesele sale în interesele aparente ale societății. Presa sa prezintă protejarea averilor private ca fiind protejarea libertății, economiștii săi descriu tăierile aplicate cheltuielilor publice ca „responsabilitate fiscală”, instituțiile sale educaționale ne învață că competiția e o expresie a naturii umane, iar legile sale tratează drepturile de proprietate ca fiind mai importante decât drepturile la hrană, locuire și o viață demnă. Clasa capitalistă nu are nevoie să convingă pe toată lumea cu privire la modul în care vede lumea; trebuie doar să facă ca presupunerile sale să pară naturale, să fixeze limitele a ce e considerat a fi o discuție respectabilă și să se asigure că alternativele par nerealiste încă înainte de a fi luate în considerare. Aceasta este hegemonia capitalistă: capacitatea clasei conducătoare de a organiza consimțământul în jurul unei ordini sociale care servește intereselor sale în timp ce pare că exprimă interesele societății în general.
Puterea socială capitalistă se bazează nu doar pe consimțământ ci pe combinația dintre consimțământ și coerciție: presa și școlile, dar de asemenea și poliția, tribunalele și închisorile. De exemplu, înainte ca poliția să poată sparge o grevă, ziarele trebuie să caracterizeze greviștii ca fiind egoiști. Clasa conducătoare își exercită puterea socială transformând viziunea sa asupra lumii în gândire comună în timp ce ține instituțiile coercitive pregătite să-i apere viziunea atunci când consimțământul începe să se frângă.
Însă hegemonia capitalistă nu e niciodată completă atâta vreme cât promisiunile societății capitaliste se izbesc în mod repetat de realitățile vieților din clasa muncitoare. În India, de exemplu, recentele proteste conduse de tineri au revelat o mare contradicție: tinerilor absolvenți li se spune că educația garantează un loc de muncă, dar după absolvire pe mulți îi așteaptă șomajul și munca precară. Astfel de contradicții creează posibilitatea unei noi gândiri comune, dar suferința nu produce în mod automat o conștiință socialistă. Nesiguranța poate da naștere la solidaritate sau poate fi folosită pentru a convinge masele să dea vina pe imigranți, caste asuprite, minorități religioase sau rasializate, femei sau alți muncitori. Criza unei vechi hegemonii poate deschide calea spre stânga - prin organizare și luptă - sau poate deschide calea spre extrema dreaptă - prin frică, resentimente și numirea de țapi ispășitori. Condițiile nu vorbesc în nume propriu; ele trebuie interpretate, iar lupta pentru interpretarea lor face parte din lupta pentru puterea socială. Însă interpretarea nu se formează în abstract. Ea este făurită prin activitate colectivă.
Luptele țăranilor pentru a-și păstra controlul asupra pământurilor chestionează sanctitatea drepturilor la proprietate în timp ce luptele femeilor arată că dominația în interiorul gospodăriei nu e o chestiune privată ci parte din organizarea socială a puterii. Fiecare luptă serioasă conține un proces educativ, pe măsură ce oamenii descoperă cine e de partea lor, cine li se opune și care instituții pretind că sunt neutre în timp ce apără ordinea existentă. Ei descoperă în ei înșiși și în ceilalți capacități pe care societatea capitalistă îi învață să le subestimeze. De aceea puterea socială nu poate fi construită doar prin comunicare. Posterele, ziarele, clipurile video și campaniile de pe rețelele sociale sunt importante, dar ele nu pot înlocui organizarea. Oamenii nu schimbă felul în care înțeleg lumea doar pentru că întâlnesc argumentul corect. Conștiința se schimbă prin participarea la activități colective.
Mobilizarea adună oamenii în jurul unui eveniment, în timp ce organizarea îi ține laolaltă și le dezvoltă capacitatea pentru luptă susținută. Mobilizarea poate exprima furia; organizarea transformă furia în memorie, disciplină, conducere și strategie. Puterea socială ia naștere atunci când energia populară devine capacitate organizată. Ea se construiește prin sindicate, asociații țărănești, organizații ale femeilor, comitete de cartier, școli politice, instituții culturale, media comunitară și partide revoluționare. Aceste instituții păstrează lecțiile unei lupte și le poartă cu ele în cealaltă. Prin munca răbdătoare de construire a unor astfel de organizații, puterea socială creează capacitățile necesare pentru o nouă societate.
Fragmentarea clasei muncitoare este unul dintre punctele forte ale capitalului. Clasa muncitoare se întinde din uzine până la ferme, din birouri până în școli, gospodării și piețe informale. Muncitorii, fiind esențiali pentru producție și reproducere socială, găsesc că drepturile politice li se refuză adesea iar contribuția lor la societate este denigrată. Capitalul transformă această împrăștiere și denigrare în diviziune: muncitorilor din sectoarele formale li se spune să se teamă de muncitorii informali, cetățenilor să se teamă de migranți, muncitorilor urbani să ignore țăranii și bărbaților să trateze emanciparea femeilor ca amenințare. Diferențele religioase, rasiale, etnice, de castă și lingvistice sunt transformate în linii permanente de diviziune politică. Sarcina organizării socialiste nu este aceea de a pretinde că aceste diferențe nu există, nici de a cere ca fiecare luptă să se dizolve într-o unitate de clasă abstractă. Ci de a construi unitatea arătând cum diferite forme de asuprire sunt legate de o ordine socială comună.
În tradiția noastră, construirea acestei unități se numește crearea unui „bloc istoric”: o alianță de forțe sociale ținute laolaltă nu doar de acorduri temporare ci de un proiect politic comun. Un astfel de bloc trebuie să-și aibă rădăcinile în clasa muncitoare și să abordeze aspirațiile tuturor celor ale căror vieți sunt deformate de capital, imperialism, patriarhat, rasism, asuprirea de castă și distrugerea naturii. Un program politic nu poate fi o listă în care fiecărui grup social îi este alocată o revendicare separată. El trebuie să ofere o explicație coerentă a crizei și o direcție credibilă pentru societate, arătând cum sistemul de sănătate public, reforma agrară, munca demnă, emanciparea femeilor, regenerarea ecologică și suveranitatea națională aparțin unui proiect comun. Clasa conducătoare spune că societatea trebuie organizată în jurul libertății capitalului; un bloc istoric socialist trebuie să insiste că societatea trebuie organizată în jurul demnității muncii și al reproducerii vieții. Astfel, puterea socială devine hegemonică: nu printr-o strategie a mesajului ci construind conducerea politică prin organizare și luptă.
Clasa conducătoare oferă o interpretare emoțională a lumii. Ea le spune muncitorilor că vecinii lor sunt periculoși, că străinii le fură viitorul, că sărăcia este rușinoasă și că acțiunea colectivă nu are rost. Cultivă resentimentele în timp ce împiedică acele resentimente să se dezvolte într-o înțelegere a sistemului, reorientând furia legitimă către cei cu și mai puțină putere. Acesta este terenul emoțional pe care se organizează extrema dreaptă de un anume fel. Le oferă adăpost celor care se simt abandonați, mândrie celor care au fost umiliți și siguranță celor ale căror vieți au devenit precare. Explicațiile sale sunt false, dar durerea căreia i se adresează este reală.
O politică socialistă care răspunde doar cu statistici va rămâne slabă. Ea trebuie să ofere demnitate, tovărășie, curaj și speranță, nu ca slogane goale ci ca experiențe create prin organizare. Cultura este centrală acestei munci: cântece, poezie, teatru, artă vizuală și ritualuri colective care păstrează memoria istorică și oferă imagini ale unui viitor care nu poate fi încă pe deplin descris în documentele dedicate politicilor. Cultura revoluționară îi învață pe oameni nu doar la ce să se opună ci și ce să se străduiască să devină. Puterea socială necesită o bătălie a ideilor, pentru că clasa conducătoare își prezintă dominația ca pe ceva normal, parte din gândirea comună, și necesită o bătălie a emoțiilor, pentru că gândirea comună este ancorată nu doar de argumente, ci de frică, dorință, rușine și speranță.
Puterea socială este indispensabilă, dar nu este suficientă. O mișcare poate crea organizații populare puternice în timp ce clasa capitalistă continuă să controleze investițiile, producția și aparatul coercitiv al statului. Proiectul socialist trebuie așadar să dezvolte o strategie pentru a traduce puterea socială în putere guvernamentală și pentru a transforma statul însuși. Însă victoriile electorale nu trebuie confundate cu încheierea acestui proces. Un partid de stânga poate forma un guvern în timp ce băncile, corporațiile, birocrații de rang înalt, judecătorii, ofițerii militari și monopolurile media rămân sub influența vechiului bloc conducător. De aceea un guvern de stânga trebuie să fortifice organizarea independentă a oamenilor și de aceea organizațiile populare nu trebuie să devină apărătoare pasive ale miniștrilor prietenoși. Puterea socială e ceea ce permite unui proiect să supraviețuiască dincolo de un guvern, un scrutin electoral sau o generație de lideri.
Există o tendință de a vedea politica doar în momentul recoltei: cine a câștigat alegerile, cine a format guvernul, care lege a fost adoptată și care palat a fost ocupat. Dar, înainte de fiecare recoltă, are loc o muncă de durată și în mare parte invizibilă. Se selectează și plantează semințele, se pregătește solul, se cară apa, iar tinerele plante sunt protejate de căldură și boli. O mare parte a acestei munci este uitată atunci când recolta este în sfârșit culeasă. Dar puterea socială se construiește tocmai prin această muncă perseverentă: ea are loc atunci când un cadru predă un curs politic după o zi lungă la muncă, când un sindicalist vizitează un muncitor care se teme că va fi dat afară, când femeile formează un comitet împotriva violenței, când țăranii studiază structura datoriei agricole și când tinerii creează un grup cultural într-un cartier abandonat de stat. Niciuna dintre aceste acțiuni nu transformă societatea de una singură, dar împreună ele creează un popor capabil de transformare.
Oamenilor nu le lipsește capacitatea, ci mijloacele organizate de a o identifica, combina și exercita. Puterea socială începe atunci când ei încetează să se mai considere pe sine ca fiind doar cei care suferă din cauza istoriei și încep să înțeleagă că sunt cei care o pot făuri.
Îmbrățișări,
Vijay