Tricontinental: Pământul e izbit de catastrofa climatică capitalistă
Al patruzeci și nouălea buletin (2025)
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În timpul plenarei de încheiere a celei de a 30-a Conferințe a Părților Convenției Cadru a Națiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (COP30) din Belém do Pará în Amazonul brazilian, Simon Stiell, Secretarul Executiv al Națiunilor Unite pentru Schimbările Climatice, a ținut un discurs exaltant. Stiell, din Grenada, a preluat acest mandat după o lungă carieră în sectorul corporatist iar apoi ca ministru al mediului și rezilienței climatice al țării sale, în guvernul pro-corporatist format de New National Party. În discursul său, acesta a afirmat că „negaționismul, divizarea și geopolitica au lovit puternic anul acesta în cooperarea internațională.” Cu toate acestea, a insistat că „cooperarea în domeniul climatului merge bine și ține umanitatea în lupta pentru o planetă pe care se poate trăi, urmărind nestrămutat obiectivul de 1,5°C.” Când am auzit discursul lui Stiell, am crezut că vorbește despre o altă planetă.
În mai 2025, Organizația Meteorologică Mondială a publicat un raport care avertiza că există o probabilitate de 86% ca temperatura globală medie de suprafață să depășească cu 1,5°C media pre-industrială (1850–1900) – pragul fixat prin Acordul de la Paris din 2015 – în cursul a cel puțin un an din perioada 2025-2029; a avertizat de asemenea că există o probabilitate de 70% ca media cincinală pentru 2025–2029 să depășească media cu 1,5°C. La sfârșitul lui octombrie 2025, cu doar câteva săptămâni înainte de COP30, Institutul American de Științe Biologice a publicat Raportul despre starea climatului 2025: O planetă pe marginea prăpastiei, care arată că „anul 2024 a marcat un nou record mondial al temperaturii globale medii de suprafață, semnalând o amplificare a dezechilibrelor climatice” și că „22 din cei 34 de indicatori vitali ai planetei sunt la niveluri record.” Ca să nu fim nedrepți cu Stiell, trebuie să spunem că nu a sugerat să ne complăcem. „Nu spun că suntem pe cale să ieșim învingători în lupta climatică,” a spus el. „Dar fără îndoială luptăm încă, și ne împotrivim.”
În privința asta, suntem de acord.
În aceeași lună, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu (UNEP) a publicat un raport alarmant intitulat Raport cu privire la adaptare 2025: Rămânem fără combustibil. Raportul vorbește nu numai despre lipsa finanțării suficiente pentru mediu din partea Nordului Global, ci și despre abandonarea sistematică a Sudului Global; descrie o lume „care se pregătește pentru reziliența climatică - dar fără banii necesari pentru asta.” Chestiunea banilor e esențială. Promisiunile de finanțare a tranziției climatice au apărut pentru prima oară la COP3 (Kyoto, 1997) prin intermediul Mecanismului de Dezvoltare Curată, apoi la COP7 (Marrakech, 2001) prin intermediul Fondului pentru țările cel mai puțin dezvoltate și al Fondului special pentru schimbările climatice. Dar momentul cheie a sosit la COP15 (Copenhaga, 2009), când țările bogate din Nord s-au angajat ca până în 2020 să mobilizeze $100 miliarde pe an ca finanțare pentru mediu pentru țările în curs de dezvoltare. Chiar și promisiunile din Copenhaga au fost deșarte: nu exista niciun tratat care să oblige națiunile mai bogate să îndeplinească acest obiectiv de $100 miliarde, niciun mecanism de implementare care să-i oblige pe cei care au făcut promisiunile să se și țină de ele, iar majoritatea banilor promiși erau de fapt împrumuturi nu transferuri.
Angajamentul de $100 miliarde pe an luat la Copenhaga a fost reafirmat la COP21 (Paris 2015) și extins până în 2025. La COP26 (Glasgow 2021), națiunile mai bogate au recunoscut că nu și-au îndeplinit obiectivele și s-au angajat din nou pentru obiectivul de $100 de miliarde pe an. Raportul UNEP oferă o relatare aspră a angajamentelor ratate și a declarațiilor false. Este important să înțelegem trei aspecte:
1. Țările în curs de dezvoltare vor avea nevoie de $310 până la $365 de miliarde pe an până în 2035 doar pentru adaptarea climatică (nepunând la socoteală măsurile de atenuare precum și pierderile și daunele). Cu o inflație de 3% pe an, adaptarea reală trebuie să se situeze între $440 și $520 de miliarde pe an până în 2035.
2. În 2023, fluxurile de finanțare pentru adaptare din partea țărilor dezvoltate spre cele în curs de dezvoltare au fost de doar $26 de miliarde, mai puțin decât în 2022, iar 58% din acești bani au venit prin instrumente de creditare, adică îndatorare, nu prin transferuri - un fel de ajustare structurală verde. Țările care sunt cel mai puțin responsabile pentru catastrofa climatică sunt nevoite să se împrumute pentru a putea înfrunta impactul dezastrelor iminente.
3. Un calcul simplu arată că nevoile sunt între de doisprezece până la paisprezece ori mai mari decât fluxurile curente, producând un gol în finanțarea pentru adaptare situat între $284 și $339 de miliarde pe an.
Una dintre marile tragedii ale dezbaterii din jurul catastrofei climatice este faptul că 172 de țări - în special națiunile mai sărace - au dezvoltat deja planuri, politici și strategii naționale de adaptare. Dar, așa cum arată raportul UNEP, o cincime din aceste planuri sunt depășite din cauza cadrelor instituționale slabe, a capacității tehnice limitate, a lipsei de acces la informații cu privire la mediu și a finanțării care este atât imprevizibilă cât și întârziată. Pentru națiunile mai sărace, obstacolul este nu atât apatia politică cât limitările resurselor. Chiar și atunci când încearcă să se pregătească pentru ce-i mai rău, nu-și pot asigura resursele necesare pentru a face treaba cum trebuie. Această subfinanțare cronică reduce întregul proces la un ritual fără conținut: documentele sunt produse pentru conformitate.
Când îndatorarea pentru climat e luată în discuție, se afirmă că finanțarea verde va atrage capitalul privat. Dar și ăsta e un mit. Raportul UNEP arată că investițiile sectorului privat în adaptare sunt sub $5 miliarde și că nici în cazul cel mai fericit capitalul privat nu va ajunge la mai mult de $50 de miliarde pe an pentru adaptare (foarte departe de suma necesară). În practică, finanțatorii privați se alătură proiectelor de adaptare doar când sunt folosite fonduri publice pentru a garanta sau subvenționa câștigurile lor - așa-numitele mecanisme de „finanțare inovativă” sau „finanțare combinată” gândită pentru a înlătura riscurile pentru investițiile private. Așadar, în cele din urmă, costul este acoperit de trezoreriile națiunilor mai sărace, ale căror guverne de fapt subscriu banii pe care îi împrumută pentru a finanța proiectele de adaptare pe care investitorii privați le consideră prea riscante fără astfel de garanții. Așa cum am afirmat în dosarul nr. 93 (octombrie 2025), Criza climatică este o criză capitalistă, acest model de finanțare verde adâncește mai degrabă decât soluționează datoria climatică față de Sudul Global.
Anul acesta, membri ai institutului nostru au mers la Belém pentru COP30. Acolo au participat la Adunarea Populară Către COP30 - organizat între 12 și 16 noiembrie 2025 pentru a înfrunta conferința oficială - unde au împărtășit concluziile dosarului nr. 93. După adunare - care a reunit mai mult de 25.000 de participanți din peste 1200 de organizații - biroul nostru Nuestra América a invitat-o pe Bárbara Loureiro din Mișcarea Muncitorilor Fără Pământ (MST) din Brazilia să scrie un buletin despre COP30. În buletin, ea spune că „generalul invizibil” al negocierilor a fost agroindustria braziliană, care a încercat să deghizeze în verde practicile sale, să își extindă accesul la fondurile publice și să mute miezul discuțiilor de la atenuare la schimbarea de imagine.
Dar, urmărind evenimentele din sala unde a avut loc conferința oficială COP, se impune o întrebare simplă: merită să facem parte din proces sau ar fi mai bine să lăsăm să moară regimul COP? Există trei motive cheie pentru care e important să continuăm să participăm în procesul COP:
1. COP oferă o platformă globală unde Sudul Global poate cere despăgubiri, finanțare pentru pierderi și pagube, precum și sprijin pentru adaptare. În cadrul COP poate fi dezvoltat argumentul împotriva finanțării climatice prin îndatorare și împotriva obiectivelor voluntare. COP nu este spațiul de unde va veni salvarea, dar poate rămâne un spațiu pentru luptă.
2. COP permite Sudului Global să mențină principiul „responsabilităților comune dar diferențiate” stabilite în Declarația de la Rio în cadrul Conferinței Națiunilor Unite pentru Mediu și Dezvoltare (1992).
3. COP obligă statele bogate să negocieze public în loc să se retragă în locuri dosite, unde politicile de mediu ar fi preluate pe de-a-ntregul de capitalul privat și de lipsa de formalități a bogaților. Lupta cu privire la definiția finanțării climatice (fie ca datorie, fie ca despăgubiri) poate rămâne publică.
După COP30, l-am întrebat pe Asad Rehman din Friends of the Earth de ce considera că a meritat lupta pe străzile din afara sălilor conferinței COP. Pentru Asad, prima bătălie este să convingem mișcarea pentru climat să accepte că lupta nu e doar despre utilizarea combustibililor fosili ci și despre o criză în economiile și societățile noastre, care au nevoie să fie transformate. În același timp, mi-a spus că „există de fapt o rază de speranță.” Asta pentru că mișcarea pentru climat spune că problema nu este lipsa finanțării, ci lipsa voinței politice. Fondurile sunt disponibile (așa cum argumentează Conferința ONU pentru Comerț și Dezvoltare într-un nou raport, Toate drumurile duc la reformă: Un sistem financiar capabil să mobilizeze $1,3 trilioane pentru finanțarea climatică). Concomitent cu COP30, a avut loc în Nairobi, Kenya, o reuniune a Convenției Cadru a Națiunilor Unite pentru Cooperare Internațională în Domeniul Taxării, unde cele mai bogate țări au blocat progresul cu privire la o taxare corectă a corporațiilor, care i-ar fi făcut pe poluatori să plătească pentru distrugerile de mediu pe care le cauzează. În cazul în care ar fi fost implementată, o astfel de taxă ar fi putut aduce $500 de miliarde pe an, un bun prim pas spre despăgubirile climatice. Dar, așa cum Nordul Global insistă că nu există bani pentru finanțare climatică, țările NATO se pun de acord să crească cheltuielile militare la 5% din PIB – chiar dacă există dovezi importante că militarismul este o cauză majoră a emisiilor de gaze de seră. „Este un lucru pozitiv că mișcarea pentru climat cere ștergerea datoriilor, taxarea averilor și reforma regulilor de comerț,” a spus Asad. „Asta înseamnă că mișcarea pentru climat începe să înțeleagă că există o chestiune economică. Este o schimbare de paradigmă.”
În buletinul scris pentru biroul nostru Nuestra América, Loureiro, din MST, descrie COP30 ca pe o oglindă cu două fețe: „pe o parte, aplauze pentru așa-zisele „soluții de piață” și pentru decarbonizarea financiară; pe alta ... forța tot mai mare a mișcării populare, care a făcut din Belém un teritoriu al denunțului, al solidarității internaționaliste și al construirii de alternative reale.” În concluzie, ea ne cere să înțelegem catastrofa climatică ca pe un spațiu al luptei de clasă, care nu poate fi depășită decât dincolo de capitalism:
Nu există o cale de ieșire din criza climatică fără să rupem cu modelul capitalist, iar această ruptură nu poate avea loc fără organizare populară, fără luptă colectivă și fără a înfrunta structurile care profită de pe urma distrugerii.
Îmbrățișări,
Vijay
 | A guest post by
|