Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În zilele de 11 și 12 mai, în timpul summitului Africa Înainte care a avut loc în Nairobi, Kenya, Președintele Franței, Emmanuel Macron, a luat cuvântul în fața a peste treizeci de șefi de stat africani și a declarat: „Noi suntem adevărații pan-africaniști”. O remarcă deosebit de odioasă, înghesuită între banalități birocratice despre „creștere”, „inovație” și „parteneriate”.
Într-o scrisoare deschisă, scriitoarea togoleză Farida Bemba Nabourema i-a răspuns că „pan-africanismul este, în esența sa, filosofia politică ce spune nu la tot ceea ce Franța, timp de trei secole, a spus da: sclavagism, colonialism și neocolonialism”. Această filosofie, „născută în calele corăbiilor cu sclavi, pe plantațiile din Saint-Domingue”, în mintea oamenilor care „consideră că africanii și cei care se trag din africani merită să se guverneze singuri,” a scris Nabourema, nu poate fi golită de conținut prin încercările lui Macron de a fi șarmant.
Acesta a fost al 29-lea summit Franța-Africa (redenumit pentru ediția din Nairobi summitul Africa Înainte), dar primul care a avut loc într-o țară africană ne-francofonă. Cu toate că francezii insistă că a început o nouă eră, una care a depășit vechiul paternalism al Françafrique, faptul că summitul a avut loc în Kenya nu a reprezentat o modificare geografică oarecare. El reflectă criza profundă prin care trece puterea franceză în Africa Occidentală și în Sahel.
In Ouagadougou, Burkina Faso, de unde scriu acest buletin, starea de spirit generală sprijină suveranitatea și se împotrivește neocolonialismului francez. Revoltele populare și scindările militare din părți ale Sahelului (Burkina Faso, Mali și Niger) au dezmembrat structurile militare franceze care existau deja de multă vreme și au respins arhitectura politică prin care Parisul își menținea dominația. Noile guverne au expulzat trupele franceze și au pus capăt acordurilor de apărare, în timp ce forța furiei populare a distrus legitimitatea ideologică a tutelei franceze. Aceste guverne și-au consolidat asocierea împotriva neocolonialismului în cadrul Alianței Statelor din Sahel (AES). Niciunul dintre liderii statelor din Sahel nu a participat la summitul Africa Înainte din Nairobi.
Franța s-a reorientat spre Africa anglofonă pentru că nu a fost capabilă să-și recâștige autoritatea în Sahel, nici chiar folosindu-se de amenințări militare prin intermediul Nigeriei și al Comunității Economice a Statelor Africii de Vest. Acum încearcă să se reinventeze ca parteneră a suveranității africane în loc de paznic al neocolonialismului.
Termenii folosiți în declarația oficială a summitului izvorăsc dintr-un liberalism neguvernamental călâu: co-dezvoltare, transformare digitală, industrializare verde, respect reciproc, creștere incluzivă și reforma guvernării globale și a arhitecturii financiare. Dar în spatele acestui liberalism de ONG se găsesc realitățile obișnuite ale puterii imperiale: investiții extractive, dependență de datorie și, cel mai dramatic, acorduri militare. Summitul s-a desfășurat în contextul criticilor tot mai frecvente la adresa unui recent acord de apărare încheiat între Franța și Kenya și sosirea a sute de soldați francezi în Kenya. Limbajul suveranității din cadrul conferinței a fost dus în derizoriu de realitatea consolidării militare străine și a dependenței economice.
Odată expulzate din Sahel, forțele hiper-imperialismului – Franța, Marea Britanie și Statele Unite - s-au retras la marginile regiunii. SUA are prezență militară în Ghana și Nigeria iar Marea Britanie are o bază militară în Kenya. În curând, va exista o bază militară franceză în Kenya. Această încercuire militară oferă Nordului Global infrastructura pentru a interveni împotriva AES.
Departe de ușile închise ale summitului, s-a reunit o altă Africă. Summitul pan-africanismului împotriva imperialismului (PASAI) s-a reunit în United Kenya Club, prima instituție din Nairobiul colonial care a permis persoanelor ne-albe să fie membre. A fost un contra-summit popular care a găzduit adevărați pan-africaniști și internaționaliști care au articulat un altfel de viitor pentru continent. Organizatorii au declarat că summitul Africa Înainte nu era nimic altceva decât „recolonizare”, unde noul limbaj doar actualizează sisteme de extracție mai vechi. Mineralele necesare pentru tranziția energetică a Europei, terenul necesar pentru programele de compensare a emisiilor de carbon și munca ieftină necesară pentru profitabilitatea transnațională continuă să plece din Africa, lăsând continentului doar sărăcie, datorii și devastare ecologică. „Nu-i vom găzdui pe călăii noștri”, spune declarația PASAI. „Nu vom fi noile cazărmi ale dominației coloniale.”
Aceste cuvinte adună mai mult de un secol de rezistență africană împotriva colonialismului și neocolonialismului. Ele nu vorbesc doar despre puterea franceză ci și despre o structură neocolonială mai amplă care continuă să subordoneze dezvoltarea Africii nevoilor capitalului financiar internațional. Suveranitatea Africii nu poate fi negociată în hoteluri de lux între elitele politice din Nord, directorii de multinaționale și paznicii locali ai dependenței. Suveranitatea nu se produce în comunicate redactate în spatele ușilor închise, ci este construită prin participare democratică și organizarea muncitorilor, țăranilor, studenților și femeilor. Dincolo de independența drapelului, libertatea adevărată necesită un plan pentru controlul resurselor, direcția dezvoltării sociale și alianțe geopolitice modelate de țările din Sud. Franța încearcă să-și reorganizeze relația cu Africa prin realiniere diplomatică și capital financiar, cu secțiuni ale clasei conducătoare africane dispuse să prezinte dependența ca modernizare, în timp ce milioane de muncitori de pe continent se confruntă cu inflație, șomaj, exproprieri de pământuri, datorie-austeritate și represiuni tot mai mari.
Critica formulată de PASAI a avut greutate în Nairobi pentru că Kenya însăși a fost creată datorită uneia dintre marile lupte anti-coloniale ale secolului al douăzecilea. Amintirea Rebeliunii Mau Mau (1952-1960) e încă vie în spatele limbajului rafinat al summiturilor pentru investitori și al steagurilor diplomatice. Când delegații PASAI au mărșăluit spre statuia lui Dedan Kimathi, kenyanul luptător pentru libertate, și au fost primiți cu gaze lacrimogene și arestări, simbolismul a fost evident. Kimathi și Armata pentru Pământ și Libertate (Mau Mau) nu au purtat războiul împotriva colonialismului britanic pentru ca trupele străine să se stabilească din nou pe pământ kenyan, de data asta folosind limbajul mai blând al „cooperării pentru apărare”. Nu au luptat nici pentru ca independența să culmineze în dependența prin datorii, concentrarea pământurilor și stăpânirea elitelor comprador priponite de finanțele internaționale. Reprimarea stângii, mai ales a Partidului Comunist Marxist - Kenya, arată cât de periculoase sunt pentru clasele conducătoare amintirea și moștenirea eliberării naționale. Această moștenire continuă să pună întrebări care încă își așteaptă răspunsul, despre pământ, suveranitate și putere în Africa contemporană.
Tradițiile intelectuale și literare ale Kenyei au avertizat de mult asupra pericolului ca eliberarea națională să fie trădată. De la Fiică a poporului meu, cântă! de Mĩcere Gĩthae Mũgo (1976) la Petale de sânge de Ngũgĩ wa Thiong’o’s (1977), scriitorii kenyeni au înțeles că sfârșitul stăpânirii coloniale nu dezmembra automat structurile de exploatare. Romanele lui Ngũgĩ reveneau mereu asupra figurii elitei comprador, intermediarul local care moștenește statul colonial și îi dă o nouă folosință în serviciul capitalului. Pio Gama Pinto (1927–1965), unul dintre marii martiri ai socialismului kenyan, a avertizat că înlocuirea coloniștilor albi cu o burghezie de culoare nu va duce la eliberare. Aceste tradiții insistă că suveranitatea nu poate fi redusă doar la steaguri, imnuri sau scrutine electorale. Ea trebuie să însemne control asupra pământurilor, a forței de muncă, a resurselor și a destinului social al oamenilor.
În timpul războiului anticolonial purtat de Mau Mau, cântecele au călătorit de-a lungul și de-a latul zonei rurale, aprinzând imaginația țărănimii și atrăgând-o în luptă. Aceste cântece au răspândit filosofia anticolonialismului, inspirându-i pe oameni să se ridice și să lupte în ciuda unor obstacole uriașe. Sunt cântece care oglindesc strigătul de luptă anticolonial ithaka na wĩyathi (pământ și libertate) – un sentiment care consideră eliberarea națională nu ca pe o ceremonie ci ca pe o luptă colectivă. Aceste cântece vorbesc despre conducători, lupte, dușmani și trădători.
Printre ele se numără Twarĩkanĩire (Ne înțeleseserăm), care avertiza cu privire la ultima categorie - o grupare de luptători care „se înțeleseseră să care un trunchi de copac, dar în mijlocul râului unii dintre ei au fugit și ne-au vândut casa”. Mũndũ ndangĩrĩa kĩndũ atathithinĩire, cântau. „Nu mănânci pentru ce n-ai trudit. ”
Îmbrățișări,
Vijay
