Tricontinental: Națiunile Unite împlinesc 80 de ani
Al treizeci și șaselea buletin (2025)
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Există un singur tratat pe lumea asta care, în pofida limitărilor pe care le are, leagă națiunile unele de altele: Carta Organizației Națiunilor Unite. Reprezentanți a cincizeci de națiuni au scris și ratificat Carta ONU în 1945, iar alții s-au alăturat în anii ce au urmat. Carta în sine doar stabilește felul în care trebuie să se comporte națiunile. Nu creează și nu poate crea o lume nouă. Depinde de fiecare națiune fie să trăiască conform cartei, fie să moară fără ea.
Carta e încă incompletă. A avut nevoie de o Declarație Universală a Drepturilor Omului în 1948 și până și aceea a fost contestată: drepturile politice și civile au fost în cele din urmă separate de drepturile sociale și economice. Adânci nepotriviri între viziunile politice au creat fisuri în sistemul ONU care au împiedicat organizația să abordeze eficient problemele din lume.
ONU a împlinit 80 de ani. Este un miracol că a rezistat atât de mult timp. Liga Națiunilor a fost fondată în 1920 și a rezistat doar 18 ani în relativă pace (până a început Al Doilea Război Mondial în China în 1937).
ONU are putere doar câtă are și comunitatea națiunilor care o compun. Atâta vreme cât comunitatea e slabă, și ONU e slabă. Ca organism independent, nu ne putem aștepta să aterizeze ca un înger și să le șoptească războinicilor ceva în ureche care să-i oprească. ONU poate doar trage alarma, e un arbitru al jocului ale cărui reguli sunt mereu încălcate de statele cele mai puternice. Oferă un țap ispășitor convenabil pentru tot spectrul politic: este învinovățită pentru crizele nerezolvate și pentru acțiunile de ajutorare care nu își ating toate obiectivele. Poate ONU opri genocidul israelian din Gaza? Oficialii ONU au făcut declarații aspre în timpul genocidului: Secretarul General António Guterres a spus că „Gaza este un câmp al omorului - iar civilii se găsesc într-o buclă nesfârșită a morții (8 aprilie 2025) și că foametea din Gaza nu este „un mister - este un dezastru cauzat de mâna omului, o acuzație morală și un eșec al umanității însăși” (22 august 2025). Sunt cuvinte grele, dar care nu au dus la nimic, ceea ce pune sub semnul întrebării eficiența ONU în sine.
ONU nu este un singur organism ci două jumătăți. Instituția sa cea mai publică este Consiliul de Securitate al ONU (CSNU), care a devenit brațul său executiv. CSNU este format din cincisprezece țări: cinci dintre ele sunt membre permanente (China, Franța, Rusia, Marea Britanie și Statele Unite) iar celelalte sunt alese pentru perioade de câte doi ani. Cele cinci membre permanente (P5) au drept de veto asupra deciziilor din consiliu. Dacă uneia dintre P5 nu îi place o decizie, o poate bloca prin veto. De fiecare dată când CSNU a primit propunerea unei rezoluții de încetare a focului, Statele Unite și-au folosit dreptul de veto pentru a strivi până și cea mai călâie măsură (din 1972 încoace, Statele Unite și-au folosit dreptul de veto împotriva a peste patruzeci și cinci de rezoluții UNSC cu privire la ocupația israeliană din Palestina). CSNU se substituie Adunării Generale a ONU (AGNU), ai cărei o sută nouăzeci și trei de membre pot adopta rezoluții care încearcă să dea tonul opiniei mondiale dar sunt adesea ignorate. De exemplu, de la începutul genocidului, AGNU a adoptat cinci rezoluții cheie care cer încetarea focului (prima în octombrie 2023 și a cincea în iunie 2025). Dar AGNU nu are putere reală în sistemul ONU.
Cealaltă jumătate a ONU constă dintr-o multitudine de agenții, fiecare dintre ele fiind creată ca să se ocupe de una sau alta dintre crizele epocii moderne. Unele dintre ele sunt mai vechi decât ONU, ca de exemplu Organizația Internațională a Muncii (OIM), creată în 1919 și introdusă în sistemul ONU în 1946 ca prima sa agenție specializată. Au urmat altele, inclusiv Fondul Internațional pentru Urgențe ale Copiilor al Națiunilor Unite (UNICEF), care apără drepturile copiilor, și Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), care promovează toleranță și respect pentru culturile lumii. Peste ani, alte agenții au fost create pentru a apăra sau a ajutora refugiații, pentru a garanta că energia nucleară este folosită pentru pace nu război, pentru a îmbunătăți telecomunicațiile globale și pentru a extinde asistența pentru dezvoltare. Atribuțiile lor sunt impresionante, deși rezultatele sunt ceva mai modeste. Finanțarea insuficientă din partea statelor lumii este una dintre limitări (în 2022, cheltuielile totale ale ONU au fost de $67,5 miliarde, comparativ cu cele peste $2 trilioane cheltuite pe negoțul cu arme). Această subfinanțare cronică se datorează în mare parte faptului că puterile lumii nu se pun de acord cu privire la direcția ONU și a agențiilor sale. Dar fără ele, suferința din lume n-ar fi nici consemnată nici abordată. Sistemul ONU a devenit organizația umanitară a lumii în principal pentru că austeritatea neoliberală și războiul au distrus capacitatea majorității țărilor individuale de a face această muncă ele însele și pentru că organizațiile neguvernamentale sunt prea mici pentru a umple golul în feluri semnificative.
Odată cu dezintegrarea Uniunii Sovietice, întregul echilibru al sistemului mondial s-a schimbat iar ONU a intrat într-un ciclu de inițiative de reforme interne: de la Un plan pentru pace (1992) și Un plan pentru dezvoltare (1994) ale lui Boutros Boutros-Ghali până la Reînnoirea Națiunilor Unite (1997) a lui Kofi Annan și Planul nostru comun (2021), Summitul viitorului (2024) și Grupul de Lucru UN80 (2025) ale lui Guterres. Grupul de Lucru UN80 este cea mai profundă reformă imaginată până acum, dar cele trei sectoare asupra cărora se apleacă (eficiență internă, revizuirea mandatului și aliniere programatică) au mai fost subiectul altor încercări în trecut („am mai făcut exercițiul asta” a spus Guy Ryder, Subsecretar General pentru Politici și Președintele Grupului de Lucru UN80). Planul formulat de ONU se concentrează pe propriile slăbiciuni organizaționale și nu abordează chestiunile în general politice care blochează activitatea ONU. Un plan mai amplu ar trebui să includă următoarele:
1. Mutarea Secretariatului ONU în Sudul Global. Aproape toate agențiile ONU au sediul fie în Europa fie în Statele Unite, unde se află și Secretariatul ONU. Au existat propuneri ocazionale să fie mutate UNICEF, Fondul Populației al Națiunilor Unite și Entitatea Națiunilor Unite pentru egalitatea de gen și emanciparea femeilor în Nairobi, Kenia, care găzduiește deja Programul Națiunilor Unite pentru Mediu și Programul Națiunilor Unite pentru Așezările Omenești. A venit momentul ca Secretariatul ONU să părăsească New Yorkul și să se mute în Sudul Global, printre altele și pentru a împiedica Washingtonul să se folosească de puterea de a refuza vize oficialilor ONU care critică SUA sau Israelul. Dat fiind că SUA împiedică oficialii palestinieni să-i calce pe teritoriu pentru Adunarea Generală a ONU, au existat deja apeluri pentru mutarea întrunirii AGNU la Geneva. De ce n-ar pleca de tot din Statele Unite?
2. Creșterea finanțării ONU din partea Sudului Global. În prezent, cei mai mari finanțatori ai sistemului ONU sunt Statele Unite (22%) și China (20%), cu șapte aliați apropiați ai SUA contribuind 28% (Japonia, Germania, Marea Britanie, Franța, Italia, Canada și Coreea de Sud). Sudul Global - exceptând China - contribuie aproximativ 26% din bugetul ONU; incluzând China, contribuția sa este de 46%, aproape jumătate din bugetul total. Este momentul ca China să devină cel mai mare finanțator al ONU, depășind Statele Unite, care folosește fondurile pe care le oferă ca armă împotriva organizației.
3. Creșterea finanțării acțiunilor umanitare în cadrul statelor. Statele ar trebui să cheltuie mai mult pe ușurarea suferinței omenești decât pe remunerarea bogaților deținători de titluri. ONU nu ar trebui să fie principala agenție care îi asistă pe cei nevoiași. Așa cum am arătat, mai multe țări de pe continentul african cheltuie mai mult pe plata datoriilor decât cheltuie pe educație sau sănătate; astfel acele state nu pot asigura aceste funcții esențiale și ajung să depindă de ONU prin UNICEF, UNESCO și OMS. Statele ar trebui să-și dezvolte propriile capabilități, în loc să depindă de astfel de asistență.
4. Reducerea negoțului mondial cu arme. Războaiele se poartă nu doar pentru dominație ci pentru profiturile comercianților de arme. Exporturile internaționale de arme se apropie de $150 miliarde anual, cu Statele Unite și țările occidentale reprezentând 73% din vânzări între 2020 și 2024. Doar în 2023, principalii o sută de fabricanți de armament au câștigat $632 miliarde (în principal din vânzări ale firmelor SUA către armata SUA). În schimb, bugetul pentru menținerea păcii este de doar $5,6 miliarde și 92% dintre trupele de menținere a păcii vin din Sudul Global. Nordul Global face bani din războaie, în timp ce Sudul Global își trimite soldații și polițiștii să încerce să prevină conflictele.
5. Întărirea structurilor regionale pentru pace și dezvoltare. Pentru a redistribui o parte din puterea CSNU, structurile regionale pentru pace și dezvoltare, ca de exemplu Uniunea Africană, trebuie întărite iar punctelor lor de vedere trebuie să li se dea prioritate. Dacă nu există membri permanenți ai CSNU din Africa, lumea arabă sau America Latină, de ce sunt aceste regiuni ținute captive de dreptul la veto de care se folosesc P5? Dacă puterea de a rezolva dispute ar aparține mai mult structurilor regionale, atunci autoritatea absolută a CSNU ar putea fi puțin diluată.
Cu genocidul continuând neabătut, un alt val de ambarcațiuni pline cu activiști solidari - Flotila Sumud - încearcă să ajungă în Gaza. Pe unul dintre vase se află Ayoub Habraoui, un membru al Partidului Muncitoresc Calea Democratică din Maroc, reprezentând International Peoples’ Assembly (Adunarea Internațională a Popoarelor). Am primit de la el acest mesaj:
Ceea ce se întâmplă în Gaza nu este un război convențional - este un genocid cu încetinitorul care se desfășoară sub ochii lumii întregi. Mă alătur Flotilei pentru că înfometarea intenționată este folosită ca armă pentru a înfrânge voința unui popor fără apărare - căruia i se refuză medicamentele, alimentele și apa, în timp ce copiii mor în brațele mamelor lor. Mă alătur Flotilei pentru că umanitatea este indivizibilă. Cine acceptă un asediu astăzi va accepta nedreptate oriunde altundeva mâine. Tăcerea înseamnă complicitate la crimă iar indiferența este o trădare a însăși valorilor pe care pretindem că le susținem. Această flotilă este mai mult decât doar ambarcațiunile care o formează - este un apel mondial la conștiință, care declară: nu asediului unor populații întregi, nu înfometării nevinovaților, nu genocidului. Poate că ne vor opri, dar însuși actul de a porni pe ape este o declarație: nu am abandonat Gaza. Suntem cu toții martori ai adevărului - și voci care se ridică împotriva morții lente.
Îmbrățișări,
Vijay
 | A guest post by
|