
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 1960, economistul american Walt Whitman Rostow publica Etapele creșterii economice: Un manifest necomunist. Subtitlul trăda obiectivul cărții. Rostow nu doar descria dezvoltarea economică, ci oferea o armă ideologică pentru Războiul Rece. Toate societățile, spunea el, se deplasează pe aceeași cale, începând cu „societatea tradițională”, trecând prin „precondițiile pentru lansare”, „lansare”, „înaintarea spre maturitate”, ajungând în cele din urmă la „epoca gradului ridicat de consum de masă”. La capătul acestui drum se aflau însăși Statele Unite ale Americii: instituțiile sociale, culturale și politice ale acestora erau prezentate ca model pentru restul lumii. În povestea lui Rostow, dezvoltarea însemna imitarea tiparelor de consum și a formelor instituționale ale Occidentului imperialist; a te moderniza însemna a deveni capitalist.
Teoria lui Rostow, și mai ales cea a economistului Arthur Lewis din Santa Lucia, plasa „tradiția” în opoziție cu „modernitatea.” Vechea lume trebuia lăsată în urmă pentru ca cea nouă să se poată naște. Colonialismul dispare din această relatare, la fel ca sclavia, jaful, schimburile inegale și transferul organizat de bogăție dinspre Asia, Africa și America Latină către Europa și America de Nord. Țărilor sărăcite de imperialism li se spunea că sărăcia lor era urmarea propriilor culturi înapoiate. Ele nu aveau nevoie de suveranitate sau revoluție socială, ci, așa li se spunea, aveau nevoie de capital străin, experți occidentali și răbdare.

Într-un buletin precedent pe tema tradițiilor noastre radicale, am discutat copioasa dezbatere din jurul moștenirilor culturale ale politicii radicale. Însă, în China, principala problemă nu era tradiția în sine, ci umilința. De la Primul Război al Opiului (1839-1842) până la victoria Revoluției Chineze (1949), China a îndurat ceea ce i-a rămas în amintire ca „secolul umilinței”: opiul impus poporului său, tratate inegale impuse guvernelor sale, teritoriu capturat de puteri străine, porturi subordonate monopolurilor imperiale și o țară sfâșiată de șefi războinici, ocupație și război civil. Capitalismul nu a sosit în China ținând în mână Avuția națiunilor (1776) de Adam Smith, ci a venit cu canoniere și narcotice. Forțele capitalismului nici nu au unificat țara, nici nu i-au eliberat forțele de producție. În schimb, imperialismul capitalist a distrus societatea chineză și a plasat puterea în mâinile marilor proprietari de pământuri, compradorilor și intermediarilor capitalului străin.
Pentru poporul chinez, modernizarea nu însemna respingerea în totalitate a civilizației lor sau accesul la sala de așteptare a Occidentului. Modernizare însemna sfârșitul umilinței, recuperarea suveranității, unificarea țării, învingerea foametei și a analfabetismului și crearea capacității materiale pentru a împiedica revenirea canonierelor. În această logică, modernizarea Chinei putea începe doar odată cu eliberarea națională și putea progresa doar prin socialism.
Cel mai recent dosar al nostru, Umblând pe două picioare: Socialismul modernizării chineze, atrage atenția asupra celor două sarcini inseparabile pe care și le-a asumat Revoluția Chineză: transformarea relațiilor sociale și dezvoltarea forțelor productive. O țară săracă nu putea desființa sărăcia doar prin redistribuirea ei în mod mai egal - ea avea nevoie de o industrie modernă, de știință, tehnologie și infrastructură. Dar, având în vedere capcana sistemului neocolonial, cum putea China duce la bun sfârșit un astfel de proiect? Putea să o facă fără a aborda chestiunile fundamentale ale structurii de proprietate și emancipării sociale? În dosarul nostru, împărțim istoria modernă a Chinei în trei faze: din 1949 până în 1978, din 1978 până în 2013 și din 2013 până în prezent.

În 1949, China era una dintre cele mai sărace țări din lume: speranța de viață era în jur de treizeci și cinci de ani, gradul de alfabetizare era sub douăzeci la sută, capacitatea industrială era extrem de limitată, iar zona rurală era încă dominată de relații feudale. Ca urmare, primii pași ai revoluției au fost atât sociali cât și materiali. Până în 1953, reforma agrară redistribuise aproape patruzeci și șapte de milioane de hectare către aproximativ 300 de milioane de țărani fără pământ sau cu pământ puțin. Ordinea moșierilor a fost dezmembrată, dar s-a întâmplat încă ceva, mult mai profund. Țăranii trecuseră prin fanshen (翻身) – literal „a se întoarce pe cealaltă parte”, „a răsuci corpul”, dar, în limbajul revoluției, a răsturna robia și a se ridica drepți, ca participanți activi în dezvoltarea națională. Modernizarea nu a început cu un mall, ci cu pământuri, demnitate și sfârșitul robiei.
Campaniile de alfabetizare în masă, sistemele de sănătate publică, sălile de lectură din zonele rurale și programul doctorilor desculți au transformat societatea. Până în 1959, gradul de alfabetizare crescuse la cincizeci și șapte la sută; până în 1978, speranța de viață urcase la peste șaizeci și trei de ani. Între timp, planificarea socialistă crease bazele unei economii industriale integrate: oțelării, centrale electrice, uzine de automobile și tractoare, căi ferate și poduri. Acestea au fost realizate sub blocade, sancțiuni și amenințarea constantă a războiului. Suveranitatea avea acum o bază materială, dar era încă instabilă.

După 1978, politica reformelor și a deschiderii a schimbat tactica, fără însă a abandona direcția istorică. Declarația lui Deng Xiaoping că „sărăcia nu e socialism” surprindea esența problemei. China s-a folosit de piețe și capital străin sub conducerea statului pentru a-și dezvolta forțele de producție, dar nu a predat controlul asupra punctelor de vârf ale economiei. Controlul public asupra sistemului bancar, energiei, telecomunicațiilor și transportului i-a permis statului să ghideze investițiile și să împiedice sectorul privat să dicteze în societate. Piața a fost folosită ca instrument, nu ca scop în sine.
Această a două perioadă a produs o imensă bogăție socială și a ridicat din sărăcie peste 765 de milioane de oameni între 1978 și 2019. Însă a produs și contradicții importante: inegalitate, corupție, dezechilibre regionale, presiuni asupra muncitorilor și distrugerea mediului. Faptul că recunoaștem aceste contradicții nu înseamnă că respingem perioada reformelor, la fel cum recunoașterea realizărilor ei nu necesită ascunderea prețului plătit. Construcția socialistă nu e o linie dreaptă trasată în prealabil, ci un proces de luptă, în cadrul căruia noi procese generează noi contradicții care trebuie rezolvate.

Începând cu 2013, China a intrat într-o nouă fază, organizată în jurul a trei concepte: prosperitate colectivă, civilizație ecologică și dezvoltare de înaltă calitate. Campania pentru Combaterea Țintită a Sărăciei a mobilizat mai mult de trei milioane de cadre ale Partidului Comunist Chinez (PCC) pentru a pătrunde până în zonele sărace care mai existau, garantând un venit minim, hrană și îmbrăcăminte adecvate, educație, servicii medicale, locuințe sigure, apă potabilă, electricitate și transport. În loc să aștepte ca bogăția să se prelingă în jos, partidul a mers din gospodărie în gospodărie pentru a identifica lipsurile și a le depăși. În același timp, partidul a acționat împotriva concentrărilor de putere privată, a înăsprit reglementarea corporațiilor tehnologice, a restricționat industria meditațiilor private și a intervenit împotriva speculei cu proprietăți, conform principiului că „locuințele sunt pentru locuire, nu pentru speculă.” China a redirecționat creditul dinspre activități de speculă către industria strategică, infrastructură publică și dezvoltare tehnologică. Acestea nu reprezintă ajustări administrative minore; ele privesc o chestiune socialistă fundamentală: capitalul guvernează societatea sau societatea guvernează capitalul?
Președintele chinez Xi Jinping a descris modernizarea chineză ca fiind „modernizare socialistă sub conducerea Partidului Comunist Chinez”. Conceptul de modernizare socialistă nu este ostil tradiției, ci permite Chinei să se folosească de moștenirea sa civilizațională fără a se supune nici ierarhiei feudale nici dominației culturale occidentale. Tradiția nu e nici exponat de muzeu, nici obstacol care trebuie depășit; ea este moștenită critic și pusă în dialog cu rațiunea științifică și etica socialistă.

Occidentul tratează uneori amintirea umilinței, pe care China o păstrează, ca pe o plângere de ordin psihologic, manipulată de stat. Dar umilința nu e doar un sentiment. Ea se referă la o condiție materială: pierderea suveranității, capturarea resurselor, împiedicarea dezvoltării tehnologice și subordonarea viitorului unui întreg popor față de o putere străină. Restricțiile actuale cu privire la semiconductori, sancțiunile, barierele comerciale și încercuirea militară îi amintesc poporului chinez că vechea dorință imperială de a-i opri dezvoltarea nu a dispărut. Ca urmare, autonomia tehnologică nu este un naționalism îngust, ci forma contemporană pe care o ia apărarea suveranității.
Calea parcursă de China nu poate fi pur și simplu copiată de alte țări. Ea a fost generată de o revoluție înrădăcinată într-o alianță dintre muncitori și țărani și un partid capabil de a planifica pentru o perioadă ce se întinde pe generații. Dar istoria sa pune o întrebare urgentă Sudului Global: există modernizare fără suveranitate? Țările împovărate de datorii externe, dependente de exporturile de mărfuri și fără control asupra datelor, finanțelor, tehnologiei, energiei și transportului sunt independente din punct de vedere formal, dar împiedicate să-și determine propriul viitor. Li se dă scara lui Rostow, dar fără treptele pentru a o urca.

Revoluția Chineză nu a cerut voie să urce scara lui Rostow; ea și-a făurit propria cale spre dezvoltare. Modernizarea Chinei nu trebuie măsurată în funcție de volumul de mărfuri și numărul de miliardari; ea trebuie evaluată în funcție de demnitatea de care se bucură țăranii, de numărul de copii care știu să citească, de viețile mai lungi și mai sănătoase pe care le trăiesc oamenii, dacă tehnologia servește nevoilor sociale, dacă natura e protejată și dacă o națiune poate înfrunta un imperiu fără a pleca capul. Modernizarea Chinei nu este utopică; rezolvarea fiecărei probleme a generat noi probleme care trebuie abordate. Probabil cel mai veritabil examen al modernizării chineze a fost capacitatea sa de a se adapta la vremuri în schimbare și de a înfrunta noi provocări. Noi nu pretindem că societatea chineză nu are probleme, ci că proiectul său socialist este organizat pentru a recunoaște aceste contradicții, a schimba direcția și a lupta pentru rezolvarea lor.
Calea modernizării parcursă de China arată că țările subdezvoltate își pot făuri o cale diferită de cea a Occidentului capitalist, în același timp apărându-și suveranitatea. Lecția nu este că trebuie copiată China, ci că modernizarea necesită organizare politică capabilă de a transforma suveranitatea în planificare, capacitate tehnologică, securitate socială și putere colectivă. De aceea chestiunea partidelor politice e importantă. Nu putem înțelege pe de-a-ntregul calea parcursă de China fără a-i analiza sistemul de partid, structura PCC și relația sa cu alte partide, cu statul și cu societatea. Pentru a urmări îndeaproape acest parcurs, citiți vă rog jurnalul nostru bianual, Wenhua Zongheng: Un jurnal despre gândirea chineză contemporană, publicat împreună cu The Global South Academic Forum (GSAF).
Ediția din 2026 a conferinței GSAF va avea loc în Pudong, Shanghai, între 17 și 18 octombrie, cu tema „Partidele politice ale Sudului Global: guvernare și modernizare.” Aducând laolaltă partide politice, mișcări sociale și instituții academice din întreg Sudul Global, acest forum creează spațiul pentru a compara experiențele de guvernare și modernizare și pentru a explora cum suveranitatea poate fi transformată în instituții capabile de planificare, dezvoltare și emancipare. Miza este dacă popoarele Sudului Global pot defini modernizarea în propriii lor termeni, nu ca imitație ci ca făurire colectivă a unui viitor dincolo de dependență.
Îmbrățișări,
Vijay
