Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În deceniile care au urmat celui de-Al Doilea Război Mondial, Statele Unite, împreună cu fostele puteri coloniale Marea Britanie și Franța, au ajuns să domine o mare parte din Asia de Vest, de la Marea Mediterană până la munții Hindukuș. Pe măsură ce regiunea se transforma într-un mare producător de petrol și gaze naturale, combustibilele epocii industriale moderne, Statele Unite au construit o rețea de baze militare și au colaborat cu aliații NATO pentru a se asigura că niciun regim care încerca să afirme suveranitatea națională nu își putea consolida puterea (lovitura de stat din 1953 împotriva guvernului lui Mohammad Mossadegh, după naționalizarea Companiei Petroliere Anglo-Iraniene, e unul dintre primele exemple definitorii al acestei practici).
Pe măsură ce puterea britanică s-a retras din regiune în anii 60 și la începutul anilor 70, inclusiv din Kuweit, Qatar, Statele Truciale (astăzi Emiratele Arabe Unite) și Yemen, Statele Unite și-au extins rolul militar pentru a menține controlul occidental asupra rutelor petrolului din regiune. Israelul, care încă de la fondarea sa a funcționat ca subcontractor al puterii occidentale în Asia de Vest, a devenit un element important al arhitecturii conduse de SUA. Această arhitectură este astăzi sub presiune, dat fiind că Iranul a arătat că poate rezista atacurilor lansate asupra sa anul acesta de Israel și Statele Unite, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la cât e de durabilă.
În acest context, Arabia Saudită, Turcia și Pakistanul au semnat în august Acordul de Apărare Comună de la Mecca, o încercare importantă de a construi o platformă de securitate regională fără participarea directă a SUA. Toate acestea au loc în mijlocul unei dezbateri în desfășurare în regiunea Golfului, alimentată de loviturile Iranului asupra bazelor militare SUA, despre dacă aceste instalații oferă protecție sau de fapt expun țările gazdă la riposte. Acum că trupele SUA s-au retras formal din Irak, faptul că acordul prevede posibilitatea de a li se permite și altor țări să adere înseamnă că e probabil ca Irakul sau alte state mai mici din Peninsula Arabică să încerce să devină membre.
În același timp, Ansar Allah, care controlează Sana’a, capitala Yemenului, și cea mai mare parte a nordului și vestului țării, a cucerit poziții cheie pe coasta Mării Roșii, oglindind astfel poziția strategică a Iranului din Strâmtoarea Ormuz. În septembrie, trupele mișcării au cucerit Mokha și Insula Mayyun, obținând astfel controlul asupra punctelor strategice din jurul Bab al-Mandab, punctul de acces sudic la Marea Roșie. Transportul maritim din strâmtoare se desfășoară acum în bătaia proiectilelor și dronelor mișcării. Reacția Arabiei Saudite și a aliaților săi a fost să trimită o sută de avioane de luptă pentru a lovi pozițiile Ansar Allah din Yemen, ca parte a Operațiunii Zorii Yemenului, relansând o intervenție militară împotriva mișcării care începuse în 2015.
Dacă Ansar Allah poate împiedica transportul prin Bab al-Mandab în timp ce restricțiile asupra transportului prin Strâmtoarea Ormuz continuă în pofida negocierilor dintre Iran și Oman, atunci comerțul cu petrol al Peninsulei Arabice va fi grav afectat și accesul spre cea mai scurtă rută maritimă dintre Europa și Asia prin Canalul Suez va fi închis.
Între timp, în toată Marea Roșie și de-a lungul Cornului Africii, Emiratele Arabe Unite își extind prezența strategică printr-o combinație de dezvoltare de porturi și infrastructură militară, relații politice apropiate, sprijin pentru grupări armate și acces la rețele regionale de comerț și resurse. În 2015, EAU a construit o bază militară la Assab, în Eritreea, extinzând un port și o pistă de aterizare din apropiere, folosită de avioanele Emiratelor pentru a lovi Yemenul. Anul următor, DP World, o companie portuară și de logistică deținută de guvernul din Dubai, a preluat portul Berbera din Somaliland, un teritoriu autoguvernat care și-a declarat independența de Somalia în 1991. Prezența Emiratelor în Cornul Africii este de asemenea strâns legată de război, având în vedere sprijinul oferit de acestea Forțelor de Sprijin Rapid (FSR) din războiul civil sudanez și Armatei Naționale Libiene a Generalului Khalifa Haftar (care oferă la rândul său sprijin logistic pentru FSR). Legăturile EAU cu aceste grupări armate se intersectează cu rețelele regionale de comerț cu aur, prin care aurul asociat cu FSR și alte grupări armate a ajuns pe piețele din Emirate.
La nivel regional, EAU au devenit o ancoră esențială pentru încercările SUA de a construi o paradigmă regională de securitate în jurul cooperării dintre Israel și partenerii săi arabi. În 2015, Israelul a anunțat deschiderea unei misiuni la sediul din Abu Dhabi al Agenției Internaționale pentru Energie Regenerabilă, prima sa prezență oficială în EAU. În septembrie 2020, Acordurile Abraham au stabilit relații diplomatice între Israel și EAU, iar doi ani mai târziu, cele două părți au încheiat un Acord de Parteneriat Economic Cuprinzător. Această reconciliere era încorporată într-un plan SUA prin care cele două țări s-ar alătura Washingtonului cu scopul dezvoltării unui plan strategic regional. Logica politică era de a integra Israelul în zona din vecinătatea sa, lăsând chestiunea palestiniană nerezolvată. Interesele lor au convers tot mai mult în Cornul Africii, mai ales cu privire la Somaliland. În 2025, Israelul a devenit singurul stat membru al ONU care a recunoscut independența Somaliland. Se pare însă că EAU, fără să recunoască ele însele această independență, pun presiune asupra unor țări precum Argentina, Eswatini, Zambia și Republica Dominicană pentru a urma exemplul Israelului, o recunoaștere care ar putea crește tensiunile existente cu Somalia. Cu toate acestea, în prezent, o incertitudine tot mai mare cu privire la ordinea securitară condusă de SUA, pe care a fost construită această relație, a împins Israelul să depindă mai mult de cel mai apropiat partener din cadrul Acordurilor Abraham, EAU. Această dependență își are limitele sale: o aliniere mai mare cu Israelul are costuri politice pentru EAU, în timp ce Israelului îi oferă acces economic și relevanță diplomatică.
Această incertitudine tot mai mare reflectă șubrezirea vechii arhitecturi a dominației militare a SUA din regiune, care îi furniza Israelului un sentiment de impunitate pentru a-și menține regimul de apartheid și a continua genocidul împotriva palestinienilor. Puterea SUA nu mai poate fi considerată invincibilă. Experiențele din Afghanistan și Irak, unde SUA nu a reușit în cele din urmă să se impună, precum și Libia, pe care SUA și Franța au distrus-o împreună cu aliații lor arabi din Golf, și acum Iranul, unde SUA a fost învinsă strategic, indică un tipar recurent. Statele Unite pot distruge țări, dar nu le pot neapărat controla. Ce va face Israelul fără aliatul sau principal (SUA) și aliații săi adiacenți (europenii) dacă își reduc prezența din regiune? După ce și-a asigurat petrolul din Venezuela și a încercat să controleze vastele resurse ale Braziliei, inclusiv petrolul și pământurile rare, SUA și-a acoperit spatele în eventualitatea pierderii controlului asupra petrolului din Asia de Vest. Acest scut scade motivația lui Trump de a continua conflicte care nu pot fi câștigate.
Erodarea mai largă a încrederii în garanțiile de securitate ale SUA este poate cea mai evidentă în cazul Irakului. Washingtonul a anunțat încheierea retragerii trupelor în 30 septembrie anul acesta, astfel implementând planul negociat cu Bagdadul în 2024. Celebrările din Bagdad au reprezentat o afirmare importantă a suveranității. Aceste celebrări nu trebuie însă să distragă atenția de la semnificația controversată a retragerii. Una dintre principalele grupări paramilitare, Kataib Hezbollah, a contestat afirmațiile oficiale despre o plecare completă, afirmând că avioanele SUA continuau să opereze în spațiul aerian al Irakului. Pentru o țară devastată de invazia ilegală din 2003 și urmările sale, plecarea trupelor SUA are o încărcătură istorică inevitabilă. Ea pune sub semnul întrebării ideea că trupele SUA trebuie să rămână prezente pe termen nelimitat ca organizatori indispensabili ai securității Irakului.
Luate împreună, aceste evenimente indică o reconfigurare mai largă a puterii și securității din Asia de Vest și Marea Roșie. Capacitatea Iranului de a rezista atacurilor lansate de SUA-Israel și retragerea SUA din Irak au expus limitele puterii militare a SUA, în timp ce Acordul de la Mecca și parteneriatele regionale în curs de transformare arată că guvernele caută noi modalități de a-și proteja interesele. Nu vorbim încă despre o Asie de Vest fără Statele Unite. Washingtonul își păstrează influența prin parteneriate militare, armament, servicii secrete și desfășurări de trupe în alte zone. Retragerea dintr-o țară nu trebuie confundată cu retragerea din întreaga regiune. În plus, aceste aranjamente în curs de formare, nu sunt în mod necesar opuse Statelor Unite: unele sunt construite alături de legăturile existente cu SUA, în timp ce altele merg mai departe de ele. Ceea ce se schimbă este încrederea în puterea SUA ca garanție de securitate stabilă și suficientă.
Pentru forțele progresiste, testul esențial pentru orice ordine regională emergentă este a cui securitate o sprijină. O nouă arhitectură de securitate care protejează guvernele, investițiile și rutele strategice în timp ce reproduc dominația externă, controlul inegal asupra resurselor și distrugerea vieților palestiniene nu pot furniza suveranitate reală și pace. Autonomia regională trebuie măsurată în funcție de cât de mult ajută suveranitatea populară să avanseze și sprijină eliberarea Palestinei.
În 1986, marele poet yemenit Abdullah al-Baradouni (1929–1999) a publicat minunatul său poem „O Mustafa” (يا مصطفى). E un poem lung, dar consider că surprinde starea de spirit a prezentului nostru din întreaga regiune, din Yemen și Iran până în Sudan:
Lasă-i să arunce bombe: nu te pot zdrobi.
Lasă-i să se dezlănțuie: tu ești mai aprig.
Lasă-i să se adune: tu știi că
cei care sperie sunt cei care se tem cel mai tare.
Mai bogați, dar mai oropsiți;
mai slabi, dar mai brutali.
Mai vizibili, dar mai ascunși;
mai ocărâți, dar mai aroganți;
Au fiare și foc,
dar sunt mai moi decât paiul.
Se tem de posibilitatea morții;
dar ție îți e mai cunoscută,
înfrunți mai repede pericolul,
ești mai îndârjit în hotărâri.
Pentru că ei sunt supușii dorințelor lor,
iar tu ești supusul poporului tău.
Așadar, înfrunți armate
de-un gol împodobit.
Ei despart ce e deja despărțit,
clasifică ce e deja clasificat.
Își îngroașă zidurile din jurul lor;
dar tu ești o prezență cu atât mai densă.
Te prăvălești ca neprevăzutul,
înaintezi ca un vulcan.
Te reverși ca o sărbătoare, ca primăvara,
te întinzi în adăposturile de iarnă și în colibele de vară,
te infiltrezi în fiecare rădăcină,
puls al oricărui instrument.
Niciodată așteptarea nu a spus despre tine:
s-a plecat sau a îngenuncheat.
Niciodată o stea nu a spus: s-a lăsat moale.
Niciodată zorii nu au spus: a rămas în urmă.
Te iei la întrecere cu timpul: el obosește,
iar tu nu te oprești.
Tragi după tine soarele ca pe o trenă
și porți noaptea ca pe un palton.
I-ai derutat pe cei ce-au spus: merge prea departe,
și pe cei ce spun: e prea extrem.
Calea de mijloc e o moarte mai aspră,
deși i-au dat un nume mai blând,
pentru că le plac mai mult diversiunile,
se pricep mai bine la minciuni.
Pentru tine, lașitatea e lașitate:
nu există una mai dură, alta mai elegantă.
Pentru tine, rușinea poartă o mască cu atât mai josnică
cu cât pare mai fermecătoare.
O Mustafa, ce taină se ascunde
sub cămașa aceea roasă?
Simți mai ascuțit
pentru că trupul ți-e mai firav?
Ți-e inima mai rodnică
pentru că casa ta e mai strâmtorată?
Ți-s visele mai bogate
pentru că fața ta e mai brăzdată de nevoi?
De ce îți pasă mai mult, de oricine,
decât celor mai deștepți și mai învățați?
Tu cânți cu fiecare bătaie a inimii;
ei plâng pentru insulta aruncată unei zvelte frumuseți.
Tu știi mai bine drumul către orizont,
trecătorile de sub pământ,
înțelegi mai adânc alegerile,
descoperi mai mult din ceea ce e străin,
ești mai priceput,
mai pătrunzător când prăpădul se apropie.
În spatele tău nu e nicio diversiune;
în fața ta, niciun spate întors.
Distanța nu-ți aduce disperare;
apropierea nu-ți aduce regret.
Căci preocuparea ta e mai înaltă,
țelul tău mai onorabil,
pieptul tău mai plin,
buzunarul tău mai curat.
Poate că te vor sparge, dar
tu te înalți mai puternic și mai delicat.
Te-ai cățărat până sus ca roadele coapte
dar ca să fii ochit și cules?
Poate că te vor ucide: tu te întorci
din cele mai îndepărtate tărâmuri ale omorului, mai furtunos,
pentru că rădăcina îți crește mai bogată,
albia ta face pământul mai roditor,
pentru că moartea ta e mai vie
decât viețile unui milion de bogătași.
Lasă-i să-și arunce cu toții rachetele în tine:
tu, de unul singur, arunci cu și mai multă putere.
Ei vor pieri, în timp ce în tine înflorește
ceea ce nu poate pieri.
Pentru că tu ești întregul într-o persoană,
o însușire pe care n-o poate înfrâna niciun tipar.
O Mustafa, O carte
compusă din fiecare inimă,
O vremuri ce vor veni
și vor șterge orice urmă a acestei epoci false.
Îmbrățișări,
Vijay






