Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Unele catastrofe dispar pentru că iau sfârșit. Altele dispar pentru că ele continuă atât de mult timp încât lumea se obișnuiește cu ele. Nu mai întrerup programele televiziunilor și videoclipurile de pe Instagram, așa cum nu mai dispun nici de prima pagină a ziarelor. Piețele financiare se întorc la calculele lor obișnuite, mașinăria cotidiană a vieții politice și economice își reia ritmul familiar, iar diplomaților li se cere să lase deoparte rapoartele despre acel subiect obosit dar dureros. Însă catastrofa rămâne intactă: genocidul executat de SUA-Israel asupra palestinienilor din Gaza nu a dispărut din cauza vreunei noi păci ci pentru că permanența genocidului îl transformă într-o știre care nu se vinde.
A fost o vreme când fiecare explozie din Gaza îmi apărea pe ecran - imagini îngrozitoare cu copii extrași de sub dărâmături, medici care încearcă să ajute pacienți în timp ce însuși spitalul e bombardat și familii care urlă de durere în timp ce bombele israeliene obliterează neamuri întregi de palestinieni. Atacurile Israelului continuă în timp ce familiile fug dintr-un adăpost temporar în altul iar copiii caută prin betonul sfărâmat după fragmente din viața pe care o cunoșteau cândva. Dar atenția lumii s-a mutat altundeva pe măsură ce genocidul a devenit rutină. Am devenit comozi în amorțeala noastră.
Amploarea morții și a distrugerii e de neconceput. Ministerul Sănătății din Palestina raportează că, începând cu octombrie 2023, violența israeliană a ucis cel puțin 73.221 de palestinieni) jumătate din ei fiind femei și copii) și a rănit alți 173.654. Până în februarie 2026, cel puțin 21.289 copii fuseseră uciși și 44.500 răniți în Gaza. Chiar și după ce așa-zisul armistițiu a intrat în vigoare în 11 octombrie 2025, violența israeliană a ucis 1.100 de palestinieni, inclusiv cel puțin 260 de copii, și a rănit alți 3.546. Asta înseamnă că de atunci israelienii au ucis, în medie, patru palestinieni pe zi.
Există momente în istorie în care cuvintele își pierd sensul. Nu pentru că sunt rescrise dicționarele, nici pentru că limba se schimbă, ci pentru că puterea politică golește cuvintele de realitățile pe care le descriau cândva. Cuvântul „armistițiu” a câștigat tot mai mult această calitate dezolantă când e folosit de oficiali din Israel și SUA. Ceea ce înainte însemna suspendarea violenței, amuțirea armelor și crearea unui spațiu politic pentru pace a devenit cu totul altceva: un termen de management pentru continuarea bombardamentelor, strămutări, asediu și control militar în numele păcii.
Statisticile încearcă să cuantifice această distrugere îngrozitoare, dar cifrele nu pot surprinde absența. În spatele fiecărui număr se găsește o familie cu o istorie curmată și un copil care își va aminti mereu de un cămin care nu mai există, sau, în multe cazuri, un întreg neam șters de pe fața pământului. Aceste imagini sunt suficient de înfiorătoare ele însele, așa cum arată rapoartele Agenției Organizației Națiunilor Unite de Ajutorare și Lucrări pentru Refugiații din Palestina în Orientul Apropiat (UNRWA), căreia i se cuvine câte de curând o donație. Fiecare raport al ONU sună mai puțin ca o urgență și mai mult ca arhiva unei catastrofe permanente.
Ce mai înseamnă indignarea când nu pare să aducă cu sine vreun cost politic pentru încălcarea totală a legislației internaționale de către Israel? Dincolo de ruinele Gazei, harta Palestinei continuă să fie rescrisă în Cisiordania Ocupată și în Ierusalimul de Est. Nu trece nici măcar o zi fără relatări despre confiscări de pământuri și extinderea coloniilor, demolarea locuințelor palestiniene și atacuri violente din partea coloniștilor, precum și fragmentarea continuă a teritoriului palestinian. Ir Amim (Orașul Popoarelor), un grup de activism public și juridic din Ierusalim, relatează că autoritățile israeliene pentru planificare urbană au votat distrugerea a 800 de case din cartierul palestinian Umm Lison din Ierusalimul Ocupat și construirea a 450 de locuințe pentru coloniști - parte dintr-o politică mai amplă de expulzare și anexare. Pe măsură ce Gaza este pustiită de o forță militară copleșitoare, Ierusalimul de Est și Cisiordania sunt alterate prin anexare birocratică, pretexte juridice, colonii permanente și brutalitatea aplicată populației palestiniene prin detenție administrativă și demolarea locuințelor. Aceste atacuri asupra Teritoriilor Palestiniene Ocupate sunt expresia unuia și aceluiași proiect: genocidul poporului palestinian și confiscarea pământurilor lor în numele creării așa-zisului „Mare Israel”.
În timp ce grupuri precum Ir Amim continuă să documenteze în detaliu expansiunea coloniilor și deposedarea, decadența morală a societății israeliene s-a metastazat cu o nouă intensitate. În 2014, Carolina Landsmann, editorialistă pentru Haaretz, a scris limpede că dominația militară israeliană asupra palestinienilor nu este un mecanism ascuns operat doar de armată, ci „cel mai mare, cel mai vizibil proiect, cu o participare mai largă decât orice alt demers al Israelului”. Cu alte cuvinte, ocupația este susținută nu doar de prezența sa militară ci și de instituțiile, resursele, obiceiurile și participarea societății israeliene însăși.
Mai mult de un deceniu mai târziu, Landsmann a revenit asupra chestiunii transformării interne a societății israeliene, afirmând într-un editorial din 10 iulie 2026 că limbajul identității „israeliene” a fost tot mai mult înlocuit de cel al identității „sioniste” - și ca urmare al identității sionist-militare. Chiar dacă identitatea israeliană a fost strâns legată de sionism încă de la început, această transformare este semnificativă pentru că arată că până și posibilitatea limitată a unei identități civice, una care nu e pe deplin organizată în jurul ocupației, militarizării și supremației evreiești - a fost împinsă în fundal.
Consecințele psihologice ale acestei ordini sociale sunt vizibile în societatea israeliană. Așa cum arată un raport recent publicat de Centrul Israelian pentru Dependență și Sănătate Mintală, unul din patru israelieni a apelat la droguri puternice pentru a rezista la stresul psiho-social produs de această societate sionist-militară și genocidul pe care îl execută asupra palestinienilor. Astfel de date nu trebuie în niciun caz folosite pentru a crea o falsă echivalență între ocupant și ocupat, nici să distragă atenția de la devastarea incomparabilă cauzată palestinienilor. Însă dezvăluie ceva important: o societate organizată în jurul militarizării permanente nu poate rămâne neatinsă de violența pe care o cauzează. Frica, trauma, dependența de substanțe, rănile morale și izolarea au ajuns să fie împletite în țesutul existenței cotidiene din Israel.
Între timp, prietenii mei palestinieni din Gaza îmi spun că au mai supraviețuit și altor bombardamente și că sunt siguri că vor putea să-și reconstruiască locuințele. Ceea ce e mai greu de reconstruit, spun ei, este încrederea poporului palestinian în viața sa politică colectivă și speranța că ea va duce la un viitor mai bun. Educația întreruptă, bolile netratate, strămutările repetate, foametea răspândită și pierderea rețelelor familiale lasă răni care se întind mult dincolo de zidurile de beton. La fel și violența psihologică cauzată copiilor din Gaza. Conform estimărilor UNICEF, aproape toți vor avea nevoie de sprijin psihologic și psiho-social timp de decenii de acum încolo.
Clădirile pot fi reconstruite, dar oamenii din Gaza au nevoie nu doar de reconstrucția unui loc ci a timpului istoric însuși: timpul necesar pentru a învăța, a se vindeca, a plânge, a se organiza și a-și imagina un viitor. Pentru a recupera acel viitor, vor trebui de asemenea să reconstruiască încrederea politică și instrumentele politice prin care speranța colectivă devine putere colectivă.
În încercarea sa de a anihila viitorul poporului palestinian, Israelul îi atacă de asemenea și trecutul. Atacul feroce asupra Gazei, împreună cu campania continuă de strămutare din Ierusalimul de Est și Cisiordania, este însoțit de distrugerea sistematică a memoriei. Violența israeliană vizează cu mare precizie arhivele, cimitirele, fotografiile de familie, galeriile, bibliotecile, registrele municipale, muzeele, punctele de referință din cartiere și teatrele. Violența împotriva acestor instituții încearcă să șteargă fundamentele materiale prin care un popor își amintește de sine, permițând negării istorice să devină fapt. Există morții și există răniții, dar există și violența îngrozitoare aplicată conștiinței palestiniene.
Poate că acesta e unul dintre motivele pentru care conversația cu privire la Gaza a devenit mai tăcută la nivel internațional. Nu pentru că violența s-ar fi diminuat în vreun fel, ci pentru că implicațiile acesteia sunt prea îngrozitoare ca lumea să se confrunte onest cu ele. Confruntarea cu această violență ar însemna confruntarea cu colapsul absolut al unei ordini morale care încă pretinde că vorbește în limbajul drepturilor omului. Ar însemna formularea de întrebări incomode despre vânzările și transferurile de arme, protecția diplomatică, cenzura mediatică, alianțele militare și valoarea inegală atribuită diferitelor vieți omenești. Din cauza acelui disconfort, unele nume dispar înainte ca mormintele să li se așeze în timp ce altele rămân încrustate în memoria publică, iar distrugerea este uitată înainte să deranjeze conversațiile din timpul cinelor mondene, deasupra sunetului tacâmurilor care taie de zor la cele mai gustoase bucăți de carne.
Scriitorii și artiștii nu pot îndepărta molozul cu eficiența echipelor de salvare instruite sau conduce reconstrucția spitalelor și școlilor. Dar putem refuza tăcerea și insista că istoria se măsoară nu doar în tratate și campanii militare ci și în cântece de leagăn curmate, poeme rămase neterminate și vocile care continuă să cânte printre ruine. Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială a spus foarte limpede, încă de la fondarea noastră acum un deceniu, că violența sistematică aplicată poporului palestinian și amnezia cu privire la această violență sunt inacceptabile și nu vom permite niciodată ca uitarea să devină ceva normal.
Privind noul videoclip muzical al prietenilor noștri Roger Waters și lăudata cantautoare Mona Miari ne amintim de acest refuz. Cântecul lor ‘Comfortably Numb Re-imagined’ nu pretinde că muzica poate birui catastrofa ci își trasează o sarcină mai modestă: să nu lase ca suferința din Gaza să devină ceva obișnuit. Într-o lume antrenată să își întoarcă privirea, cântecul lor ne cere să continuăm să privim și să insistăm să ne amintim, ca bază a luptei pentru o lume mai bună. Fiecare structură imperialistă caută nu doar supunere ci și uitare. ‘Comfortably Numb Re-imagined’, cu toate câștigurile donate către Palestine Children’s Relief Fund, oferă o fragilă dar indispensabilă persistență a solidarității umane și refuzul de a lăsa poveștile victimelor să dispară din imaginația noastră morală.
În centrul piesei se află „Cântec de leagăn pentru Hind”, un segment scris de Mona Miari în onoarea lui Hind Rajab, o fetiță palestiniană de șase ani ucisă în Gaza în timp ce se ruga de salvatori să ajungă la ea. Cântecul de leagăn transformă acea amintire insuportabilă în promisiunea eliberării:
Aud vocea unui înger
Care mă strigă pe nume
Noi rămânem cei liberi
Noi rămânem cei liberi
Chiar și exilați de pe pământ în ceruri
Palestina va fi liberă
أسمع صوت ملاكٍ
يناديني باسمي
أحرار باقين
أحرار.. باقيين
لو من الأرض للسما.. طالعين
لابد ان تتحرّر فلسطين
Îmbrățișări,
Vijay