Dedicat fetițelor din școala elementară Shajarah Tayyebeh din Minab, Provincia Hormozgan, Iran, ucise în războiul ilegal de agresiune declanșat de Israel-SUA.
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 28 februarie, la câteva ore după ce negociatorii au anunțat că Iranul acceptase multiplele condiții cu privire la programul său nuclear, Statele Unite și Israelul au atacat Iranul. Nu era prima oară. Statele Unite și Israelul mai atacaseră și în iunie 2025. Ambele atacuri sunt ilegale, pentru că încalcă suveranitatea Iranului, care este garantată de Carta Națiunilor Unite.
Iranul este o țară suverană și, la fel ca Statele Unite, membru fondator al Națiunilor Unite. Ca urmare, are dreptul la toate beneficiile și responsabilitățile care decurg din Carta ONU. Statele Unite au semnat și ratificat Carta ONU, ceea ce înseamnă că guvernul SUA are obligații față de Carta ONU și față de celelalte state membre. Când Președintele George W. Bush a încălcat Carta ONU pentru a porni un război de agresiune împotriva Irakului, Președintele SUA Donald Trump i-a declarat lui Howard Stern în 16 aprilie 2004: „Cred că treaba asta cu Irakul e o greșeală colosală. Cine crede că după ce plecăm o să lăsăm în urma noastră o țară democratică? Să fim serioși, nici nu poate fi vorba!” Trump nu-și urmează propriul sfat.
De ce au atacat Statele Unite Iranul, o țară cu aproape o sută de milioane de locuitori și o tradiție a patriotismului care durează de secole? Au făcut-o prima dată în 2025 și apoi în 2026. În cel mai recent discurs cu privire la Starea Uniunii, Trump a spus că principalul motiv pentru atac e convingerea lui că Iranul are un program de dezvoltare a armelor nucleare. Dar Iranul a spus în repetate rânduri că nu are un program de dezvoltare a armelor nucleare. Acest lucru a fost exprimat limpede de Ayatolahul Seyed Ali Khamenei într-o fatwa (sentință) pe care a făcut-o publică pentru prima oară în 2003, dar care fusese scrisă cu un deceniu mai devreme. În acea fatwa, Ayatolahul Khamenei a făcut observația că soldații Iranului suferiseră din cauza folosirii gazului muștar ilegal și a altor arme chimice de către Irak (furnizate de Statele Unite și Germania de Vest) și că, în baza acelei experiențe și a interpretării pe care el o dădea eticii islamice, devenea de neconceput utilizarea armelor de distrugere în masă. Lider după lider în Iran a reiterat aceeași viziune asupra lumii.
În discursul cu privire la Starea Uniunii din 24 februarie, Trump a spus: „Nu i-am auzit pronunțând cuvintele alea magice: nu vom avea niciodată arme nucleare.” Dar exact asta a spus Ayatolahul Khamenei. De fapt, la doar câteva ore după discursul lui Trump, exact asta a spus ministrul de externe al Iranului, Seyed Abbas Araghchi, într-un tweet: „Iranul nu va dezvolta niciodată, în nicio circumstanță, arme nucleare.” În 17 februarie, Președintele Iranului, Masoud Pezeshkian, a spus, „În baza fatwei Liderului Suprem, din punct de vedere ideologic nu urmărim absolut deloc să dezvoltăm arme nucleare. Suntem dispuși să le permitem să verifice asta în orice mod vor ei să o facă.” Apoi a întrebat: „În ce limbă să spunem că nu vrem arme nucleare?” Declarația lui, în limba persană, a fost tradusă în mai multe limbi. Dar se pare că știrile astea nu au ajuns până la Casa Albă.
În 1957, Iranul și Statele Unite au semnat Acordul de cooperare cu privire la utilizarea în scopuri civile a energiei atomice, care a permis SUA să transfere tehnologie și materiale nucleare în cadrul programului Atomi pentru Pace creat de Președintele Dwight D. Eisenhower. În 1959, guvernul iranian - controlat atunci de ultimul Șah al Iranului, Mohammad Reza Pahlavi - a inaugurat Centrul de Cercetare Nucleară din Teheran. Câțiva ani mai târziu, SUA a furnizat Iranului un reactor nuclear termal de 5 MW, proiectat pentru producția de radioizotopi în scopuri medicale și pentru cercetare științifică.
După Revoluția Iraniană din 1979, noul guvern a închis programul de cercetare în domeniul energiei nucleare. După războiul din Irak, care s-a sfârșit în 1988, și moartea Ayatolahului Ruhollah Khomeini în 1989, Iranul și-a relansat programul de energie nucleară pentru producția de electricitate, de izotopi pentru scopuri medicale și pentru instruire științifică. În 1995, Iranul a semnat un acord cu Rusia pentru reconstruirea Centralei Nucleare Bushehr din Iran (construită în 1975 de Germania de Vest și bombardată de irakieni folosindu-se de informații furnizate de serviciile secrete ale Germaniei de Vest). Cum spuneam, oficialii iranieni au declarat în repetate rânduri: nu vrem să avem vreodată arme nucleare. SUA nu păreau să se îndoiască de cele spuse de iranieni atunci când au repornit programele de energie nucleară în aceste scopuri.
Totul s-a schimbat după ce SUA a atacat Afganistanul în 2001 și Irakul în 2003, îndepărtând cei doi dușmani tradiționali ai Iranului (talibanii și guvernul lui Saddam Hussein). Iranul, care fusese până atunci împiedicat de vecinii săi, avea acum ocazia să dezvolte relații cu Irak, Siria și Liban. Această situație a reprezentat un șoc pentru Washington, care nu înțelesese pe deplin ramificațiile războaielor sale ilegale. Pentru a izola Iranul, administrația Bush a inventat mitul că Iranul avea ambiția de a dezvolta arme nucleare și s-a folosit cu cinism de Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) pentru scopurile campaniei sale.
Bush, așa cum făcea adesea, a ignorat realitatea din fața lui. Și care era această realitate?
1. În 2007, documentul Estimări naționale ale serviciilor secrete, produs de serviciile secrete SUA, concluziona că: „Afirmăm cu un grad mare de încredere că în toamna anului 2003 Teheranul și-a suspendat programul de dezvoltare a armelor nucleare”. Nu contează dacă Iranul chiar avea un program de dezvoltare a armelor nucleare înainte de acea dată; CIA-ul și alte agenții erau de acord că nu existase niciun astfel de program după 2003.
2. În 2011, un raport al AIEA arăta că acțiunile Iranului pentru a-și procura diferite tipuri de materiale („echipamente cu relevanță nucleară și dublă utilizare”) indicau o „posibilă dimensiune militară”, dar fără a oferi dovezi. Fiecare acuzație avea și caveaturi. Părea că AIEA era pusă sub o presiune uriașă de guvernul SUA și aliații săi europeni. Totul sugera că raportul fusese influențat politic.
3. În 2015, AIEA a publicat Evaluarea finală a problemelor nerezolvate din trecut și prezent cu privire la programul nuclear al Iranului, scrisă de directorul general, Yukiya Amano. Acest raport concluzionează fără tăgadă că „nu există indicii credibile” cu privire la activități relevante pentru un dispozitiv cu explozie nucleară după anul 2009 și nicio dovadă credibilă că materialul nuclear ar fi fost redirecționat pentru a fi folosit în scopul dezvoltării de arme.
4. În 2025, Directorul General al AIEA, Rafael Mariano Grossi, a declarat cu convingere pentru Al Jazeera, „Nu am găsit în Iran elemente care să ne indice că există un plan activ, sistematic pentru a dezvolta arme nucleare”.
Nu există declarație mai limpede decât cea a lui Grossi: „nu am găsit.” Puneți asta alături de declarația Președintelui Pezeshkian: „în ce limbă să spunem că nu vrem arme nucleare?”
În Iran nu există arme nucleare. Să pleci la război sub acest pretext înseamnă să urmezi exemplul lui Bush și al „armelor de distrugere în masă” din Irak. Unde erau armele? În închipuirea lui.
Desigur, există probleme mari în interiorul Iranului. Combinația dintre încercarea Statelor Unite și a Europei de a sufoca economia Iranului și gestiunea economică deficitară condusă de Ministrul Economiei și Finanțelor Seyed Ali Madanizadeh (absolvent al Universității din Chicago) a creat probleme mari pentru muncitorii Iranului. Dar Iranul nu-și poate rezolva problemele înainte ca războiul hibrid impus de SUA, care sufocă economia și poporul, să se încheie.
Poporul iranian cunoaște foarte bine războiul. Le-a fost impus în mod repetat, de la Războiul Anglo-Persan (1856-1857) la invazia irakienilor (1980) și până la actualul război hibrid.
În poemul „Sicrie deschise fără cadavre”, poetul iranian Behzad Zarrinpour (născut în 1968) a scris despre teroarea războiului, o teroare cauzată de „groaznica greșeală” a lui Bush. Împărtășesc cu voi o parte din acel poem frumos și impresionant:
Vântul a umplut nările orașului
cu duhoarea distrugerii.
Nimeni nu fuge de sub soarele aspru
În umbra blândă a zidurilor ce stau să se prăbușească.
Fețe de masă întinse, neprimitoare,
Promisiuni deșarte,
Pântece care în loc de pâine
Înghit gloanțe,
Și negustori de sare faliți
Care și-au trimis sacii de rafie
Pe front ca să se umfle cu nisip.
Buzele bunicii sunt atât de îngrozite
Încât nu-și mai știe spune rugăciunile.
Îmbrățișări,
Vijay