Tricontinental: Întâi încheiem războiul, apoi repornim fabricile
Al cincizeci și unulea buletin (2025)
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
La mijlocul lui noiembrie 2025, în timpul unei conferințe a Organizației Națiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială (ONUDI) care a avut loc în Arabia Saudită, Basher Abdullah, consilier în Ministerul Industriei și Comerțului din Sudan, a spus: „Întâi trebuie să încheiem războiului. Apoi trebuie să repornim fabricile.” Comentariul său se referea la înfiorătorul război civil din Sudan, dar ar fi putut fi despre multe țări din Sudul Global care se află în mijlocul fie al unui război cu împușcături fie al unuia comercial. Aceste națiuni mai sărace au abandonat dezvoltarea pentru a se putea ocupa de amenințări mai imediate. Dar dincolo de orizontul armelor și al extorsiunii avem nevoia de a ne imagina viitoruri posibile.
Conferința ONUDI a recunoscut că industrializarea este „esențială pentru atingerea Obiectivelor de Dezvoltare Durabilă [ale ONU]”, iar pentru asta e nevoie de „o nouă politică industrială”. Un raport al ONUDI din aprilie 2025 identifică multe obstacole în calea industrializării Sudului Global, inclusiv deficite de infrastructură, capacitate tehnologică și științifică limitată, lipsă de muncitori cu grad înalt de instruire, precum și rețele logistice slabe, inclusiv infrastructura digitală. Raportul menționează de asemenea „mega-tendințe” pe care Sudul Global trebuie să le urmeze și la care trebuie să se adapteze, precum digitalizarea și răspândirea inteligenței artificiale, reconfigurarea lanțurilor valorice globale, tranziția energetică și modificările demografice. Aceste tendințe, afirmă raportul, reprezintă riscuri dar și oportunități. Însă de unde vor obține națiunile mai sărace investițiile necesare pentru infrastructură, dezvoltarea de noi abilități și industrii mai curate? Cum vor putea să sară peste modelele industriale mai vechi și mai poluante și să se integreze în lanțurile de producție moderne?
Conferințele precum cea din Arabia Saudită arareori se opresc asupra constrângerilor cu care se confruntă națiunile mai sărace și dezindustrializarea structurală prin care au trecut. Dezindustrializarea din Sudul Global nu este nici accidentală nici produsul unor „ineficiențe interne”, cum afirmă economiștii Fondului Monetar Internațional (FMI). Este rezultatul direct al crizei datoriilor din Lumea a Treia care a erupt la începutul anilor 1980 și al programelor de ajustări structurale (PAS) impuse de FMI și de Banca Mondială în ani 80 și 90. În anii 80, de exemplu, politicile FMI au forțat reduceri de taxe vamale care au expus fabricile de textile și îmbrăcăminte din Ghana la importuri ieftine, ceea ce a dus la colapsul centurii industriale, cândva înfloritoare, a Accrei. În Zambia, în anii 90, PAS a dus la privatizarea industriilor care aprovizionau minele de cupru, dezmembrând turnătoriile, atelierele și uzinele chimice locale, care formau baza industrială în Centura cuprului. În centura industrială ABC a Braziliei, la sud de São Paulo, și în coridoarele de manufactură ale Regiunii Buenos Aires, austeritatea din epoca datoriilor, devaluarea monedei și liberalizarea rapidă a comerțului din anii 80 și 90 au obligat fabricile de automobile, uzinele metalurgice și fabricile de textile să facă concedieri, să se închidă sau să se mute, pe măsură ce piețele se deschideau importurilor mai ieftine. În tot Sudul Global, economiile periferice care începuseră să se industrializeze au fost împinse înapoi într-un tipar familiar în care exportau materii prime și importau produse manufacturate - structura însăși a economiei neocoloniale.
Tot puțină atenție îi este acordată și violenței - războaielor și sancțiunilor - care destabilizează statele suverane și subminează aspirațiile industriale ale națiunilor mai sărace. Conflictul distruge infrastructura industrială și fragmentează și demoralizează clasa muncitoare, ambele fiind esențiale pentru dezvoltare. Doar câteva țări din Sudul Global au reușit să se apere împotriva acestor asalturi asupra suveranității lor și să-și crească capacitatea industrială. Exemplul cel mai remarcabil este Cuba, care a reușit să-și dezvolte capacitatea industrială în biotehnologie, echipament medical și farmaceutice, în pofida unei blocade brutale de șase decenii - un exemplu de industrializare socialistă sub asediu. Vietnamul este un alt exemplu: cu toate că a fost devastat de războaiele imperialiste, a reușit să își revină datorită unei politici industriale condusă de stat, care a dezvoltat capacitatea de manufactură pentru textile, electronice și construcții navale. Desigur, cel mai de succes exemplu este China, care a folosit planificarea de stat, guvernanța descentralizată și proprietatea publică asupra vârfurilor impunătoare ale economiei - inclusiv finanțe și tehnologie - pentru a construi o putere industrială și a ridica 800 de milioane de oameni din sărăcie extremă pe parcursul ultimelor patru decenii. Luate împreună, aceste experiențe contrazic toate rețetele dezvoltaționiste neoliberale impuse națiunilor mai sărace ale Sudului Global.
Strategia industrială nu e doar un exercițiu tehnic ci și unul politic. Scopul său e acela de a construi condițiile necesare dezvoltării industriale, afirmând suveranitatea și dreptul la dezvoltare și construind puterea clasei muncitoare prin lupta de clasă.
O „nouă politică industrială” nu poate fi implementată dacă o țară este sistematic subminată de austeritatea impusă de FMI, de corporațiile multinaționale care domină exploatarea materiilor prime și exporturile, precum și de violența războaielor și a sancțiunilor. Împreună, aceste forțe distrug infrastructura productivă, reduc capacitatea statului și produc o țărănime și o muncitorime precară și slăbită politic, subminând procesele democratice și făcând imposibilă planificarea. În absența suveranității, nu poate lua naștere o nouă politică industrială.
În ultimii câțiva ani, Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială a elaborat o Nouă teorie a dezvoltării pentru Sudul Global. În cadrul acesteia, am identificat următoarele precondiții pentru industrializare:
1. Muncitorii ca planificatori centrali. Planificarea trebuie democratizată, așa cum se întâmplă în statul indian Kerala, care în 1996 a lansat Planul Poporului pentru Planificare Descentralizată. Industrializarea nu poate fi realizată decât dacă planificarea se bucură de contribuția organizațiilor muncitorești și țărănești precum și a altor organisme populare cu rădăcini în comunitățile locale.
2. Restaurarea suveranității. Războaiele trebuie să se încheie, sancțiunile trebuie ridicate și guvernelor trebuie să li se dea spațiul pentru a construi capacitatea statului pentru planificare pe termen lung, inclusiv investiții în infrastructură, transport și logistică care pot face legătura între producători și consumatori în toată regiunea și scad costurile dezvoltării.
3. Depășirea dependenței. Pentru a depăși dependența, politicile de stat trebuie să poată proteja industriile naționale folosind taxe vamale și subvenții, să reglementeze finanțele prin controale asupra capitalului, precum și să asigure transferul de tehnologie și de cunoaștere. Asta le va permite țărilor să treacă de la economii care exportă materii prime la economii bazate pe manufactură internă diversificată.
4. Extinderea proprietății publice. Sectoare strategice ale economiei - precum pământul, finanțele, energia, mineralele, transportul și bunurile capitale - trebuie controlate public pentru a garanta că operează pentru dezvoltarea națională nu pentru profitul privat. Firmele și instituțiile din sectorul public, așa cum au arătat Meng Jie și Zhang Zibinwith în cazul sectorului de tehnologie avansată al Chinei, pot concura și pot crea o piață publică care crește eficiența.
5. Dezvoltarea cooperării Sud-Sud. Țările din Africa, Asia și America Latină trebuie să-și dezvolte cooperarea - reanimând Spiritul Bandungului - pentru a sparge rolul monopolurilor și structurilor occidentale din finanțe și tehnologie.
Acum un deceniu, în timpul Forumului pentru Cooperare China-Africa (FOCCA) din Johannesburg, Africa de Sud, guvernul chinez și cincizeci de guverne africane au discutat problema dezvoltării economice și a industrializării. Din 1945, chestiunea industrializării africane a fost pe ordinea de zi dar nu a avansat din cauza structurii neocoloniale care a împiedicat orice transformare structurală serioasă. Cele mai industrializate țări de pe continentul african sunt Africa de Sud, Marocul și Egiptul, dar întregul continent reprezintă mai puțin de 2% din valoarea adăugată globală provenind din manufactură și doar aproximativ 1% din comerțul global cu produse manufacturate. De aceea e atât de important ca FOCCA să pună politica industrială în centrul programului său; în Declarația de la Johannesburg din 2015 se afirmă că: „industrializarea este absolut necesară pentru a asigura dezvoltarea independentă și sustenabilă a Africii”. Capacitatea industrială a Chinei ar fi pusă în serviciul nevoii Africii de industrializare, prin crearea unor parteneriate comerciale, parcuri industriale, unui fond de cooperare și a unor mecanisme pentru transfer tehnologic și științific. Comerțul între Africa și China a crescut de la $10 miliarde în 2000 la $282 miliarde în 2023. În 2024, guvernul chinez a promovat relația sa cu statele africane la „parteneriate strategice”, permițând cooperare mai amplă. Acum avem un caz test pentru a verifica dacă cooperarea Sud-Sud poate duce la industrializare suverană care rupe cu vechile tipare de jaf și dependență. La urma urmelor, guvernele, muncitorii și mișcările din Africa vor trebui să folosească aceste legături ca instrumente de dezvoltare mai degrabă decât să le permită să devină un alt regim de schimb inegal.
O întrebare simplă se găsește în miezul tuturor acestor dezbateri despre industrializare: vor fi folosite resursele Sudului Global pentru a-i îmbogăți pe câțiva sau vor merge spre a susține viața pentru cei mulți? Când citeam despre FOCCA mi-am amintit de poetul nigerian Niyi Osundare (născut în 1947), a cărui carte Ochiul Pământului (1986) include poeme mișcătoare despre relația omenirii cu natura. Unul dintre poemele din acea colecție - „Al nostru ca să-l arăm, nu ca să-l jefuim” - a devenit atât de emblematic încât a fost predat multor generații de elevi nigerieni, în pofida represiunii impuse de guvernul militar care a preluat puterea în 1983. Iată ultimele două strofe:
Pământul nostru e un grânar nedeschis,
un hambar într-o junglă îndepărtată, nepătrunsă
o nestemată într-un praf aspru, trist.
Acest pământ este
al nostru ca să-l muncim, nu ca să-l irosim
al nostru ca să-l umplem, nu ca să-l rănim.
Acest pământ e al nostru ca să-l arăm, nu ca să-l jefuim.
Îmbrățișări,
Vijay