Tricontinental: Hiperimperialism în hiperavânt
Al treilea buletin (2026)
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 2024, institutul nostru a publicat două texte importante - studiul Hiperimperialismul: Un periculos nou stadiu decadent și dosarul nr. 72, Clocotul ordinii mondiale. Împreună, ele oferă cinci observații esențiale:
1. Imperialismul condus de SUA a intrat într-un stadiu nou, mai agresiv, pe care-l numim hiperimperialism. De la Al Doilea Război Mondial, ordinea mondială a fost marcată de dominația SUA, vizibilă datorită rețelei de mai mult de 900 de baze militare pe teritorii străine; conceptului de ‘NATO global’ și utilizării loviturilor militare executate de SUA-NATO pentru a soluționa disputele politice în afara Atlanticului de Nord; precum și formelor hibride de proiectare a puterii, inclusiv prin măsuri coercitive unilaterale, război informațional, noi forme de supraveghere și utilizarea atacurilor juridice pentru a delegitima împotrivirea. În viziunea noastră, hiperimperialismul este alimentat de relativul declin economic și politic al Nordului Global.
2. Statele Unite rămân puterea hegemonică centrală din blocul imperialist unit pe care îl numim Nordul Global. Nu avem de-a face cu o rivalitate multipolară, interimperialistă între puteri occidentale ci, afirmăm noi, SUA domină un bloc NATO+ integrat militar, politic și economic care și-a subordonat alte puteri occidentale. Acest bloc condus de SUA caută să blocheze ceea ce consideră că sunt atacuri la adresa controlului pe care-l deține asupra Sudului Global - ca de exemplu ascensiunea Chinei.
3. Blocul hiperimperialist dorește să-și mențină controlul neocolonial asupra Sudului Global și să-și asigure dominația strategică asupra puterilor în ascensiune din Eurasia (China și Rusia). Prin blocul NATO+ și controlul pe care-l dețin asupra instituțiilor financiare principale, precum Fondul Monetar Internațional (FMI), Statele Unite urmăresc să reprime suveranitatea națională și să se împotrivească oricărei provocări la adresa intereselor sale - așa cum am văzut în războiul din Ucraina și genocidul din Gaza. Deducem asta din faptul că SUA s-a retras din toate acordurile multilaterale care-i limitează puterea, inclusiv tratatele care vizează controlul armamentului, ca de exemplu Tratatul privitor la Rachetele Balistice (2002) și Tratatul Forțelor Nucleare cu Rază Intermediară (2019), precum și Convenția Cadru a Națiunilor Unite cu privire la Schimbările Climatice (2026).
4. Blocul NATO+ condus de SUA are nevoie să răstoarne ascensiunea Chinei și mutarea centrului economiei mondiale din Atlanticul de Nord în Asia. Cercetarea noastră arată cum Sudul Global - condus de China și alte economii în dezvoltare - a depășit Nordul Global în termeni de produs intern brut (PIB), paritatea puterii de cumpărare (PPC) și ca urmare reprezintă o amenințare verosimilă la adresa hegemoniei economice occidentale. Arătăm cum aceste puteri în ascensiune concurează pentru controlul asupra materiilor prime, științei, tehnologiei și finanțelor. Această situație a provocat o reacție strategică din partea blocului NATO+. Acolo unde Sudul Global dorește să dea prioritate păcii și dezvoltării, Nordul Global vrea să impună asupra lumii războiul.
5. Stadiul actual al imperialismului crește posibilitatea unui conflict și pune în pericol stabilitatea globală. Odată cu erodarea puterii economice și politice a SUA, forța militară și metodele hibride au devenit centrale pentru încercările Washingtonului de a-și menține influența globală. Acest lucru amplifică riscul de violență și confruntare la scară largă, care pun în pericol posibilitatea păcii globale, accelerează catastrofa climatică și amenință suveranitatea popoarelor din Sudul Global.
Conceptul de hiperimperialism este esențial pentru munca noastră. Ceea ce vedem acum este hiperimperialism în hiperavânt.
Atacul SUA asupra Venezuelei din 3 ianuarie 2026 a avut loc în aceeași zi în care avioane franceze și britanice au bombardat o structură subterană în munții din apropierea Palmirei (Siria) și la doar câteva săptămâni după ce SUA a bombardat sate din statul nigerian Sokoto. Niciunul dintre aceste atacuri - fiecare efectuat sub pretextul că ar face parte din lupta cu o formă sau alta de „terorism” - nu era autorizat de Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite, ceea ce înseamnă că reprezintă încălcări ale dreptului internațional. Toate acestea sunt ilustrări ale pericolului și decadenței pe care le aduce cu sine acest hiperimperialism sulfuros. Ele nu sunt nimic altceva decât situații în care blocul NATO+ demonstrează că are putere asupra Sudului Global, prin acțiuni militare letale în fața cărora nu există apărare.
Cheltuielile militare anuale la nivel mondial au ajuns la $2,7 trilioane în 2024, iar prognozele spun că ar putea atinge între $4,7 și $6,6 trilioane până în 2035 – cifra mai mare reprezentând aproape de cinci ori nivelul de la sfârșitul Războiului Rece și de două ori și jumătate nivelul cheltuielilor din 2024. Același raport estimează că ar fi nevoie de $2,3 până la $2,8 trilioane în decurs de zece ani pentru a elimina sărăcia extremă la nivel global. Peste 80% din aceste cheltuieli militare sunt efectuate de țările NATO+, cu SUA având de departe cele mai mari cheltuieli militare din lume. Nu cheltuie nimeni atât de mult pe armament nimicitor fără a fi capabil să distrugă lumea. Nicio altă țară nu se apropie de capacitatea țărilor din blocul NATO+ să intimideze prin forță armată.
Al doilea concept cheie dezvoltat de institutul nostru în ultimii ani este noua stare de spirit din Sudul Global. Am arătat că, datorită reechilibrării economice din ultima perioadă, s-a creat un spațiu pentru ca țări din Africa și Asia – mai ales - să-și afirme suveranitatea după mai multe decenii de înăbușiri. Am văzut asta, de exemplu, în regiunea Sahel odată cu crearea Alianței Statelor din Sahel (AES) de către Burkina Faso, Mali și Niger; în reacția mai multor state la cauza înaintată de Africa de Sud la Curtea Internațională de Justiție împotriva genocidului din Israel; și în încercarea unor țări, de la Indonezia până la Republica Democratică Congo, de a adăuga valoare materiilor lor prime în loc să le exporte neprocesate. Aceste exemple arată cum aceste țări din Sudul Global, conduse de China, au început să-și testeze capacitatea de a se impune în fața autorității NATO+ în diferite instituții. Dar cuvântul cheie pentru noi aici este „stare de spirit”: o nouă sensibilitate, în curs de testare, nu reprezintă încă o provocare pe deplin conturată la adresa occidentului colectiv.
Cu câteva ore înainte de atacul asupra Venezuelei, Președintele Maduro s-a întâlnit în Caracas cu Qiu Xiaoqi, trimisul special al Chinei pentru America Latină. Au discutat al treilea Raport asupra politicii pentru America Latină publicat de China în 10 decembrie 2025, în care guvernul chinez afirmă: „Ca țară în curs de dezvoltare și membră a Sudului Global, China a fost mereu solidară, la bine și la rău, cu Sudul Global, inclusiv America Latină și Caraibele.” Cei doi au trecut în revistă cele 600 de proiecte comune de dezvoltare între China și Venezuela și cele aproximativ $70 de miliarde de investiții chineze în Venezuela. Maduro și Qiu au stat apoi de vorbă și au făcut fotografii care au fost publicate pe rețelele sociale și transmise de televiziunea venezueleană. Apoi Qin a părăsit reuniunea împreună cu ambasadorul Chinei în Venezuela, Lan Hu, și directorii Departamentului pentru America Latină și Caraibe din Ministerul Afacerilor Externe, Liu Bo and Wang Hao. Doar câteva ore mai târziu, Caracasul era sub bombardamente.
La puțin timp după atac, purtătorul de cuvânt al Ministerului Afacerilor Externe din China a spus: „Astfel de acte hegemonice din partea SUA încalcă grav dreptul internațional și suveranitatea Venezuelei și reprezintă o amenințare la adresa păcii și siguranței în America Latină și Caraibe. China li se opune cu fermitate.” În afară de asta, nu prea aveau ce face. China nu are capacitatea să răstoarne prin forță militară sălbăticia hiperimperialismului SUA. China și Rusia au capacități militare considerabile, inclusiv arme nucleare, dar nu au amprenta militară globală a Statelor Unite - ale căror cheltuieli militare reprezintă mai mult decât dublul celorlalte două națiuni împreună - și sunt ca urmare mai ales puteri defensive (adică, sunt în principal capabile să-și apere granițele).
Aceste evenimente recente sunt un semn al fragilității actuale a noii stări de spirit din Sudul Global, dar nu al dispariției sale. În tot Sudul Global, încălcarea Cartei ONU de către SUA a fost condamnată cât se poate de rapid și apăsat. Noua stare de spirit se menține, dar are limitele ei.
Al treilea concept cheie dezvoltat de institutul nostru este cel cu privire la extrema dreaptă de un anume fel. Extrema dreaptă și-a făcut rapid intrarea în cercurile puterii pe majoritatea continentelor, dar a făcut-o chiar mai în viteză în America Latină și Caraibe. Argumentul nostru este că a apărut din mai multe motive, inclusiv:
1. Incapacitatea social-democraților de a soluționa crizele profunde cauzate de șomaj, anomie socială și criminalitate, din cauza devotamentului lor față de prudența fiscală și austeritatea plină de cruzime impuse de FMI.
2. Colapsul prețurilor mărfurilor care a permis forțelor social-democrate să se folosească de „mareea roz” în baza redistribuirii veniturilor naționale crescute și a unor politici modeste de securitate socială care au abordat cele mai urgente probleme cu care se confrunta populația, inclusiv foamea și sărăcia. O parte din animozitatea extremei drepte a fost îndreptată împotriva unor astfel de scheme de redistribuire a veniturilor, pe care le consideră nedrepte față de clasa de mijloc.
3. Incapacitatea social-democraților - sau chiar a stângii, acolo unde au ajuns la putere local - de a aborda creșterea criminalității, parțial asociată traficului de droguri, care s-a instalat în cartierele muncitorești din emisfera vestică.
4. Folosirea discursului despre corupție de către extrema dreaptă de un anume fel pentru a delegitima sistematic politicienii de centru-stânga și social-democrați. Acest sistem de atacuri juridice a creat o anti-politică foarte moralizată care preamărește o dorință autoritară de ordine și justiție punitivă fără reformă structurală.
5. Apariția unei politici a fricii ca reacție la o criză civilizațională fabricată, exemplificată de fantoma „ideologiei de gen”, portretizarea rasializată a tineretului de culoare din centrele urbane ca fiind o amenințare (astfel încât violența poliției îndreptată împotriva lor a devenit ceva normal și așteptat), revendicările de pământuri ale popoarelor indigene precum și cererile ecologiste. Extrema dreaptă de un anume fel a capturat imaginația unei părți suficiente din populație în favoarea apărării tradițiilor și nevoii de a restaura modul lor de viață, de parcă feministele și comuniștii erodaseră societatea și nu pârjolul distrugerii neoliberale.
6. Injecția masivă de fonduri din Nordul Global spre Sudul Global prin platforme transnaționale de dreapta (ca de exemplu Foro Madrid al Spaniei) pentru a alimenta rețele evanghelice și noi ecosisteme digitale de dezinformare.
7. Amestecul direct al Statelor Unite în Sudul Global prin dominația asupra instituțiilor financiare precum FMI și Banca Mondială, prin sisteme financiare globale ca SWIFT și prin forță militară directă și intimidare.
Extrema dreaptă de un anume fel din America Latină și Caraibe a fost antidotul imperial la adresa întoarcerii la ideile de suveranitate articulate de Simón Bolívar și preluate de Hugo Chávez, care și-au găsit expresia în mareea roz. Pe măsură ce mareea roz s-a retras, valul furiei a crescut: am trecut de la lideri precum Chávez (Venezuela), Evo Morales (Bolivia) și Néstor Kirchner (Argentina) la Jair Bolsonaro (Brazilia), Javier Milei (Argentina), Daniel Noboa (Ecuador), José Antonio Kast (Chile) și Nayib Bukele (El Salvador).
Al patrulea concept cheie dezvoltat de institutul nostru, care ne ajută să ne modelăm gândirea, este viitorul – nu doar ca socialism, care este obiectivul, dar ca speranță, adică sensibilitatea necesară pentru un astfel de viitor: ideea că nu trebuie să permitem ca gândirea noastră să fie limitată de un prezent etern, urât, ci să o orientăm spre posibilitățile inerente istoriei noastre și către luptele noastre pentru o lume mai bună. Extrema dreaptă de un anume fel pretinde, prin teologia prosperității, că reprezintă viitorul, când de fapt oferă doar un permanent prezent de austeritate și război și portretizează stânga ca fiind trecutul. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr. Dosarul nr. 100, pe care-l vom publica în mai 2026, explorează acest concept. Așteptăm cu nerăbdare momentul în care îl vom împărtăși cu voi.
Așa cum spunea Kwame Nkrumah, „mereu înainte, nicicând înapoi.”
Îmbrățișări,
Vijay
 | A guest post by
|