Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În toată America Latină suntem martorii unei bizare declarații de război. Un război care se desfășoară nu doar în parlamente și în instanțe, ci și în săli de clasă, bucătării, biserici și în spațiile fără stare ale internetului. Țintele lui sunt femeile, persoanele queer și trans, precum și mișcările care insistă că viața poate fi trăită în moduri diferite. Extrema dreaptă de un anume fel a vremurilor noastre pretinde că apără familia patriarhală, moralitatea și tradiția. Dar ascuns sub aceste cuvinte se găsește un alt proiect: restaurarea vechilor ierarhii într-un moment în care lumea care le sprijinea se clatină.
Timp de decenii, mișcările feministe au zdruncinat fundamentele puterii din America Latină. De la luptele împotriva dictaturilor din anii 70 și 80 până la masivele demonstrații împotriva femicidului și pentru drepturi reproductive din secolul XXI, femeile și disidențx sexului și genului au lărgit orizontul a ceea ce este posibil. Au dat un nume la ceea ce înainte era invizibil. Au vorbit despre orele lungi de muncă neplătită care susțin societatea. Au expus violența care se ascunde în interiorul locuinței. Au insistat că corpurile, dorințele și identitățile nu pot fi disciplinate de stat și de biserică. Și au făcut asta în stradă - împreună.
Însă aceste progrese au avut loc în umbra lungă și avară a neoliberalismului. În toată America Latină - și în tot restul lumii - povara îngrijirii cade încă în cea mai mare parte pe umerii femeilor. Femeile au zile de lucru mai lungi, pentru bani mai puțini, în timp ce milioane dintre ele nu au un venit independent. Această realitate a fost recunoscută în august 2025 în timpul celei de-a XVI-a Conferințe Regionale despre Femei din America Latină și Caraibe, care a avut loc în Mexico City. Cu acea ocazie, țările din regiune au aprobat Angajamentul Tlatelolco, care a lansat un Deceniu de Acțiune (2025-2035) pentru a obține egalitate de gen substanțială și pentru a construi ceea ce conferința a numit o „societate a îngrijirii” - una în care munca necesară pentru susținerea vieții este tratată ca o responsabilitate colectivă în loc să fie o povară privată lăsată în cârca femeilor. Așa cum a spus în discursul său de încheiere Citlalli Hernández Mora, Ministra Femeilor din Mexic, acest angajament reprezintă un plan de luptă pentru anii care vin. Țările din regiune, a continuat Hernández Mora, „nu vor accepta regresul, nu vor tolera impunitatea și vor construi, prin activismul și alianțele noastre, o societate a îngrijirii ca fundament pentru pace, dreptate, echitate și viitor.” Delegații prezenți la conferință au recunoscut un adevăr adeseori promovat de mișcările feministe: anume că sistemul actual - sistemul capitalist - supraviețuiește datorită unei diviziuni a muncii pe criterii de sex, în care munca domestică și de îngrijire neplătită, evaluată la 15,9%-25,3% în America Latină și în Caraibe și îndeplinită în măsură covârșitoare de femei, susține gospodăriile, reproduce forța de muncă și ține societatea în funcțiune.
În 1975, de asemenea în Mexico City, Națiunile Unite au convocat Conferința Mondială pentru Anul Internațional al Femeilor. În anul care a urmat, au lansat Deceniul Femeilor (1976-1985), care a culminat cu Conferința Mondială a Femeilor din Nairobi, Kenia, în 1985. Multe dintre problemele formulate în august 2025 sunt un ecou al celor formulate în Nairobi cu patruzeci de ani mai devreme. În loc să înregistreze un progres evident, conferința din 2025 s-a desfășurat în umbra unui sentiment al regresului - vizibil nu doar în politicile publice ci și în limbajul folosit pentru a vorbi de egalitate pentru femei.
În vremuri de criză, clasele împroprietărite, cât se poate de mulțumite de statu-quo, își caută inamici pentru a pune piedici în calea progresului. În deceniile recente, extrema dreaptă de un anume fel a făcut din ceea ce ea numește „ideologia de gen” unul dintre inamicii săi principali - o frază repetată la nesfârșit în discursuri și predici, care transformă o simplă revendicare a demnității într-o amenințare de proporții cosmice. Conform poveștii pe care o țes ei, feminismul nu este o mișcare pentru justiție ci o conspirație împotriva umanității, iar diversitatea nu este o realitate omenească ci un pericol pentru civilizație. În această arenă a fricii, „familia”, definită doar ca tată și mamă cu copii, este prezentată ca fiind o fortăreață sub asediu. Cauzele suferințelor - austeritatea, exploatarea și sărăcia - sunt atent ascunse și, în locul lor, vina e pusă în cârca însăși mișcărilor care încearcă să transforme societatea în mai bine. Astfel, resentimentele sunt redirecționate, furia este reîmpachetată și speranța este înlocuită cu suspiciune.
Una dintre cele mai vizibile expresii ale acestei reacții este campania Con Mis Hijos No Te Metas (De copiii mei să nu te iei). Sloganul a apărut pentru prima oară în Columbia în 2016 în timpul protestelor împotriva educației sexuale și s-a răspândit degrabă în toată America Latină, împrăștiat de bisericile evanghelice, ONG-urile conservatoare și politicienii de dreapta. În spatele acestor cuvinte simple se află o rețea complexă de organizații care mobilizează proteste, formulează legislație și inundă rețelele sociale cu narațiuni alarmiste despre presupusele pericole ale egalității de gen - toate acestea în timp ce pretind că protejează „inocența copilăriei.” Dar de fapt aceste forțe ascund sub preș tocmai violența care structurează de fapt viețile femeilor: sondaje naționale din toată America Latină arată că între 63% și 76% dintre femei au fost expuse la o formă de violență legată de gen în una dintre sferele vieții lor și una din patru femei din regiune a suferit violențe fizice sau sexuale comise de un partener intim cel puțin o dată în viață. E izbitor că în 2023, din cele 18 țări latino-americane care au raportat date cu privire la femicid sau feminicid, 11 au înregistrat mai mult de o victimă la 100.000 de femei - o tendință care e în continuare în creștere. În loc să înfrunte aceste probleme, frica de „ideologia de gen” este folosită de extrema dreaptă de un anume fel pentru a submina cunoașterea care îi învață pe tineri că lumea poate fi un loc mai luminos.
Cel mai recent dosar al nostru, Planul anti-feminist al extremei drepte din America Latină (martie 2026), analizează cruciada anti-gen a extremei drepte. În el arătăm cum această mișcare nu operează izolat ci face parte dintr-o constelație transnațională de forțe conservatoare care se întind de la Washington la Budapesta la Brasília. În timpul adunărilor precum Conferința pentru Acțiune Politică Conservatoare, politicieni de extremă dreaptă, lideri evangheliști și finanțatori bogați se adună pentru a-și coordona campaniile. În aceste spații, feminismul devine un inamic comun și limbajul „libertății” este distorsionat pentru a apăra privatizarea, excluziunea și ierarhia. Banii traversează granițele, strategiile circulă și mesajele sunt finisate și repetate. Iar prin platformele digitale gândite pentru a recompensa indignarea, frica și dezinformarea se mișcă mai repede decât adevărul.
Pe măsură ce ofensiva anti-gen s-a răspândit în toată America Latină, ea a intrat în coliziune cu unul dintre cele mai puternice cicluri feministe din istoria recentă a regiunii (2015-2019). Femeile s-au revărsat pe străzi purtând eșarfe verzi și cerând dreptul la avort. Comunitățile s-au organizat împotriva violenței legate de gen. Grevele feministe internaționale au stabilit legătura dintre exploatarea muncii și violența patriarhatului, rasismului și extractivismului. Astfel ele au scos la iveală ceva fundamental: luptele legate de gen nu sunt doar despre identitate sau cultură ci despre însuși felul în care e organizată societatea. Extrema dreaptă caută o ordine individualistă și privatizată, structurată de autoritate, ierarhie și supunere - o lume în care familia patriarhală absoarbe șocurile crizei economice obligând femeile să-și dedice și mai multe ore muncii de îngrijire neplătite și nerecunoscute, sacrificându-și libertatea și opțiunile, în timp ce inegalitatea pare naturală. Mișcările feministe își imaginează altceva. Ele își imaginează o societate organizată în jurul îngrijirii și nu al profitului, al solidarității și nu al competiției, al vieții și nu al acumulării. Între aceste două viziuni se dă lupta epocii noastre: barbarie capitalistă sau viață și demnitate. În toată America Latină, de pe bulevardele centrale până în cartierele muncitorești și în bucătăriile comunitare, milioane de oameni insistă să construiască o lume mai luminoasă, nu una bazată pe frică și ierarhie.
Nu de mult, după ce Israelul a bombardat Iranul și Libanul, citeam o scurtă biografie a poetei feministe mexicane Rosario Castellanos, care a fost ambasadoarea Mexicului în Israel din 1971 și până la moartea ei în 1974. A murit electrocutată accidental în Tel Aviv la vârsta de 49 de ani - în funcție de cine relatează, atingând o lampă în locuința ei, încercând să aprindă o lumină după ce făcuse baie, sau băgând o veioză în priză. Îmi închipui că această femeie sensibilă a fost foarte afectată de ocupația Palestinei și de Războiul de Iom Kipur din 1973. Cu toate că din poziția ei de ambasadoare a făcut puține declarații publice cu privire la situația palestinienilor, ne rămâne totuși de la ea un artefact interesant. În 1972, în editorialul ei obișnuit din ziarul mexican Excélsior, a publicat un poem intitulat „Pasaporte” (Pașaport), un ecou al poemului lui Mahmoud Darwish din 1964 intitulat „Jawaz al-Safar” (Pașaport). În ambele poeme, documentele nu sunt obiecte neutre. Ele disciplinează viața, fixează identitatea și decid a cui umanitate contează:
O femeie a ideilor? Nu, n-am avut niciodată vreuna.
Nici n-am repetat-o pe a altcuiva (din modestie sau uitare).
O femeie a acțiunilor? Nu, nici asta.
Priviți doar dimensiunile mâinilor și picioarelor mele.O femeie a cuvintelor, atunci. Nu, nu o femeie care se ține de cuvânt.
Ci a cuvintelor -
multe, contradictorii, din păcate, fără importanță,
doar sunet, o risipire goală de arabescuri,
un joc de salon, o bârfă, spumă, uitare.Dar dacă e nevoie de o definiție
pentru cartea de identitate, scrieți
că sunt o femeie a bunelor intenții,
și că am pavat
un drum drept și ușor către iad.
Îmbrățișări,
Vijay
PS: Imaginile din acest buletin sunt din Colectivo (Colectivă, 2026), o bandă desenată de Dani Ruggeri din departamentul artistic al Tricontinental.