Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Acum douăzeci de ani, mă aflam în Africa de Sud cu economistul malawian Thandika Mkandawire (1940–2020). Vorbeam despre generația lui de gânditori, care se maturizase în timpul mișcărilor de eliberare națională. Ne refeream la persoane precum economistul egiptean Samir Amin (1931–2018), economiștii brazilieni Ruy Mauro Marini (1932–1997) și Vânia Bambirra (1940–2015), expertul în economie politică pakistanez Eqbal Ahmad (1934–1999), antropologul sud-african Archie Mafeje (1936–2007) și politologul nigerian Claude Ake (1939–1996). Acești oameni de știință și alții ca ei au înțeles că eliberarea avea nevoie de capacitatea de a gândi independent despre societate și dezvoltarea ei. Au creat instituții pentru a promova această ambiție: universități, institute de cercetare, edituri și - cel mai important - comisii de planificare. Proiectul lor era inegal și incomplet, dar esențial. Thandika și cu mine am deplâns piedicile cu care s-a confruntat acea generație. „Nu am reușit să creăm o dinamică susținută”, mi-a spus el în Durban (un sentiment pe care l-a surprins în cartea sa Intelectuali africani, 2005).
Criza datoriilor din anii 1980 și dezintegrarea Uniunii Sovietice la începutul anilor 1990 au transformat peisajul intelectual global. Rezultatul nu a fost doar extinderea politicilor economice neoliberale, cunoscute sub numele colectiv de Consensul de la Washington, ci altceva mai profund: capturarea vieții intelectuale însăși. Am putea numi acest fenomen capturarea creierelor. E un concept care diferă de dominația colonială a teritoriului. Nu necesită armate sau guvernatori. Operează prin instituții, stimulente, promovare profesională și internalizarea treptată a ipotezelor. Succesele sale sunt evaluate în funcție de măsura în care intelectualii din Sudul Global ajung să-și vadă propriile societăți prin prisme de gândire generate altundeva și aliniate cu interesele capitalului global.
Colonialismul a căutat mereu să modeleze conștiința. Administratorilor coloniali le plăcea să repete că popoarele colonizate nu erau capabile să se auto-guverneze și aveau nevoie să fie ghidate din exterior. Sistemul de educație colonial a format elite locale pentru a gestiona stăpânirea colonială și a accepta ipotezele care stăteau la baza acesteia. Dar mișcările anti-coloniale au chestionat această moștenire. Gânditori din tot Sudul Global au insistat că cunoașterea poate fi generată din propria experiență istorică. Au dezbătut mecanismele de reformă agrară și industrializare cu perspective înrădăcinate în realitățile societăților lor. Au implementat aceste idei în proiectele statale ale noilor națiuni post-coloniale.
Însă totul se schimbase până în anii 1990, când capitalismul neoliberal a fost prezentat ca destinația finală a istoriei. Limbajul dezvoltării s-a modificat pentru a se concentra pe competitivitate, eficiența piețelor, climatul investițional, disciplina fiscală, obiectivele inflaționiste și dereglementare. Schimbarea la nivel intelectual a fost fortificată de un puternic ecosistem internațional care includea Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială, marile universități din SUA și Europa, firmele de consultanță (în primul rând McKinsey & Company), agențiile de rating pentru credit și fundațiile private. Resursele financiare, bursele de studiu, granturile de cercetare, slujbele la universitate, oportunitățile profesionale și influența asupra politicilor au fost tot mai mult canalizate înspre cei care adoptaseră paradigma dominantă.
Între 1980 și 200o, aproape trei sferturi din oficialii de rang înalt ai FMI au fost absolvenți de universități din SUA și Marea Britanie. Centrul intelectual al celei mai influente instituții financiare din lume se concentrase într-un spațiu geografic și ideologic îngust. Această concentrare nu era întâmplătoare: ea reflecta un proces mai amplu prin care autoritatea în gândirea economică era tot mai monopolizată de instituțiile Nord-Atlantice.
În același timp, FMI-ul și-a extins semnificativ programul de instruire pentru oficialii din Sudul Global. Mii de funcționari publici, angajați ai băncilor centrale, oficiali ai trezoreriilor și planificatori economici au trecut prin programe proiectate în jurul unui set comun de ipoteze care priveau gestiunea macroeconomică, politica fiscală și reforma pieței. Aceste programe erau prezentate ca tehnice mai degrabă decât ideologice. Însă instruirea tehnică conține întotdeauna ipoteze despre care întrebări contează, ce obiective sunt de dorit și care politici sunt considerate legitime. Rezultatul nu a fost doar diseminarea recomandărilor de politici publice ci crearea unui cadru intelectual comun, care a fost și subiectul reflecțiilor pe care Thandiak și cu mine le-am împărtășit la începutul anilor 2000.
Capturarea creierelor a fost eficientă pentru că părea doar bun-simț și nu era percepută ca fiind coerciție. Ipotezele economiei neoliberale au ajuns să fie considerate adevăruri obiective, iar dezbaterile din acea perioadă s-au restrâns, astfel încât orice alternative au ajuns să fie considerate demodate, nerealiste și iresponsabile. În majoritatea Sudului Global a apărut un nou tip de decident politic. În America Latină, cercetătorii au început să facă referință la ascensiunea „tehnopolului”, economistul cu formare tehnică care combina expertiza profesională cu autoritatea politică. Personaje similare au apărut în toată Africa și Asia. Traiectoriile lor educaționale urmau adesea o cale comună: studii universitare acasă, studii postuniversitare în Statele Unite sau Europa și o eventuală reîntoarcere pentru un post guvernamental în țările de origine.
Există nenumărate exemple. Ngozi Okonjo-Iweala din Nigeria a studiat la Harvard și MIT înainte să avanseze în ierarhia Băncii Mondiale și să ajungă în cele din urmă ministru de finanțe. Manmohan Singh din India a studiat la Cambridge și Oxford înainte de a ocupa posturi cheie din economie (inclusiv ca ministru al finanțelor care a condus procesul de liberalizare al țării sale) și a deveni mai apoi prim ministru. Pedro Malan din Brazilia a obținut diploma de doctorat la Universitatea din California, Berkeley, înainte să devină ministrul finanțelor în timpul unei perioade critice de reforme de piață. Biografii similare pot fi găsite în toate țările în curs de dezvoltare. Importanța acestor personaje nu derivă din pozițiile lor politice individuale ci din faptul că s-au ridicat dintr-un mediu intelectual transnațional comun.
Banca Mondială, FMI-ul, universitățile de elită, agențiile de dezvoltare și firmele de consultanță globale au funcționat din ce în ce mai mult ca o cale unică spre aceste poziții. Economiștii care treceau prin aceste instituții împărtășeau metode, concepte, norme profesionale și ipoteze politice. S-a format o comunitate epistemică ai cărei membri erau adesea în dezacord cu privire la detalii dar rămâneau devotați disciplinei fiscale, liberalizării, dereglementării și dezvoltării conduse de piață. Consecințele au fost profunde. În multe țări, viața intelectuală s-a separat de traiul popular. Economiștii aplaudau creșterea în timp ce șomajul și inegalitatea creșteau. Obiectivele fiscale erau lăudate în timp ce serviciile publice se deteriorau. Investițiile străine erau binevenite în timp ce capacitatea productivă domestică slăbea. Limbajul stabilității macroeconomice masca adeseori realitățile instabilității sociale.
Probabil cel mai important efect al capturării creierelor a fost erodarea încrederii. Generațiile anterioare de gânditori anti-coloniali considerau că noi idei puteau lua naștere din experiența Sudului Global. Înțelegeau că condițiile istorice erau diferite de la societate la societate și că politicile trebuiau adaptate realităților locale. Însă era neoliberală a încurajat, dimpotrivă, dependența intelectuală și conformitatea. Rolul expertului local a devenit mai puțin acela de a genera cunoaștere nouă și mai mult de a traduce cadre de gândire generate extern în politici domestice.
Dovada acestei schimbări se găsește nu doar în instituții ci chiar în limbă. Până la începutul secolului XXI, decidenții politici din tot Sudul Global foloseau tot mai mult un vocabular comun: responsabilitate fiscală, încrederea investitorilor, competitivitate, obiective inflaționiste, reformă structurală, climat de afaceri și eficiența pieței. Aceste concepte nu reprezentau descriptori neutri. Ele reflectau priorități care decurgeau dintr-o experiență istorică și o structură instituțională specifice. Dar au ajuns să fie tratate ca standarde universale aplicabile tuturor societăților indiferent de context.
Capturarea creierelor nu înseamnă că toate ideile care vin din Nord sunt nevalide, nici că schimburile intelectuale ar trebui respinse. Cunoașterea omenească avansează prin dialog în toate societățile și culturile. Problema nu e schimbul, ci ierarhia. Ea apare când un grup de instituții deține o autoritate atât de copleșitoare încât punctele de vedere alternative sunt marginalizate înainte să se poată dezvolta. Sarcina actuală nu e să ne retragem în autarhie cognitivă ci să ne recuperăm suveranitatea intelectuală, un slogan care era popular în rândul studenților progresiști din India la mijlocul anilor 2000. Țările din Sudul Global au nevoie de încrederea necesară pentru a gândi din interiorul propriilor realități în timp ce rămân în contact cu lumea. Ceea ce înseamnă reconstruirea instituțiilor capabile să producă cercetare independentă. Înseamnă fortificarea universităților publice, sprijinirea editurilor locale, extinderea rețelelor intelectuale Sud-Sud și încurajarea dezbaterilor care pornesc de la experiențele concrete ale majorității și nu de la ipotezele și interesele piețelor financiare.
Generația anti-colonială - generația lui Thandika - înțelegea că eliberarea începe cu capacitatea de a numi realitatea din interiorul propriei experiențe. Acea lecție e în continuare relevantă astăzi. Lupta pentru viitor nu e doar o întrecere pentru resurse, instituții sau putere. Este de asemenea o întrecere pentru idei. Înălțimile impunătoare ale gândirii economice (universitățile de elită, instituțiile financiare internaționale, agențiile de rating pentru credit, consultanțele pentru politici și organizațiile de dezvoltare) rămân concentrate într-un mic ecosistem intelectual Nord-Atlantic. Revocarea capturării creierelor necesită deci mai mult decât schimbarea politicilor. Ea are nevoie de noi centre de autoritate intelectuală capabile să genereze concepte, teorii și strategii din experiența și aspirațiile popoarelor din Sudul Global. Niciun proiect de emancipare nu poate avea succes dacă mințile responsabile de a și-l imagina au fost deja capturate.
În poemul în trei părți intitulat „Intelectuali apolitici”, poetul și revoluționarul guatemalez Otto René Castillo (1934–1967) ne-a avertizat că intelectualul neoliberal nu e un tehnocrat apolitic. Poetul a scris acest poem la începutul anului 1965, cu doi ani înainte de a fi asasinat de armata guatemaleză.
I
Într-o zi,
intelectualii
apolitici
ai țării mele
vor fi interogați
de cei mai umili
oameni din poporul nostru.Vor fi întrebați
ce făceau
când
țara lor se stingea
încet,
ca un dulce foc,
mic și stingher.Nu-i va întreba nimeni
ce costume purtau
sau cât de lungă le era
siesta
după prânz
sau despre sterilele lor
lupte cu nimicul,
nici despre
modul lor
ontologic
de a face bani.
Nu vor fi chestionați
despre mitologia greacă
sau despre dezgustul de sine pe care l-au simțit
când cineva, în adâncul sufletului,
a acceptat soarta de a muri ca un laș.
Nu vor fi întrebați nimic
despre justificările lor
absurde,
născute în umbra
unei minciuni absolute.II
În ziua aceea
vor veni cei umili.
Cei care n-au avut loc
în cărțile și poemele
intelectualilor apolitici
ci le-au adus, în fiecare zi,
pâinea și laptele,
ouăle și plăcintele,
cei care le-au cârpit hainele,
care le-au condus mașinile,
care le-au îngrijit câinii și grădinile,
care au lucrat pentru ei,
și vor întreba:
„Tu ce-ai făcut când săracii
sufereau, când tandrețea și viața
au fost înăbușite în ei?”III
Intelectuali apolitici
ai dulcii mele țări,
nu veți avea nimic de spus.Un vultur al tăcerii
vă va devora măruntaiele.
Propria voastră suferință
vă va roade sufletele.
Și veți tăcea,
rușinați de voi înșivă.
Îmbrățișări,
Vijay
