Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Timp de patruzeci de ani, țărilor din Sudul Global li s-a spus că planificarea economiei e o eroare. Statul trebuia să se retragă, taxele vamale să cadă, companiile publice să fie privatizate, iar investițiile să fie încredințate celor care mută banii peste granițe cu viteza unui clic. Dezvoltarea urma să sosească datorită avantajelor comparative: fiecare țară trebuia să vândă ceea ce avea deja și să cumpere ceea ce alții învățaseră să facă. Rezultatul e vizibil din Harare până la Jakarta. Țări cu bogății minerale, pământuri fertile și muncitori tineri rămân captive la cel mai sărac capăt al lanțurilor valorice globale, exportând materii prime și importând bunuri cu valoare mai mare făcute din aceste materii. De exemplu, Ghana exportă cacao și importă ciocolată, în timp ce Venezuela exportă țiței și importă combustibil rafinat. Bogăția se scurge din Sudul Global în timp ce datoria, informalitatea și disciplina austerității se adâncesc.
O politică industrială progresivă pentru Sudul Global trebuie să înceapă prin a refuza acest aranjament. „Economia” nu este un fapt neutru sau natural, ci un produs istoric al intervenției coloniale, al restructurării neocoloniale, al regimurilor de proprietate și al tiparelor de acces la tehnologie și capital. Rata de creștere contează, dar chiar mai important e ce se produce, cum se produce, cine controlează procesul de producție și cum sunt distribuite beneficiile. Scopul dezvoltării nu trebuie să fie creșterea în sine, ci înflorirea existenței omenești.
Instituțiile care în trecut au făcut din politica industrială un tabu pentru Sudul Global - Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Mondială și Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) - au început să-și revizuiască prescripțiile. De exemplu, OCDE admite acum că doar piața de una singură nu poate rezolva problema productivității scăzute, a lanțurilor de aprovizionare fragile și tranzițiile verzi și digitale. Puține firme și-ar risca capitalul pentru investiții pe termen lung dacă nu sunt constrânse să o facă. Banca Mondială merge chiar mai departe, afirmând că doar investițiile conduse de stat pot promova industrializarea, inclusiv prin crearea de parcuri industriale, infrastructură de transport, rețele energetice și asigurarea finanțării pe termen lung. FMI este mai reținut - recunoaște importanța subvențiilor și a protecțiilor comerciale pentru industrii incipiente, dar avertizează împotriva protejării sectoarelor necompetitive. Astăzi, fiecare dintre aceste instituții sugerează, fără a o spune pe șleau, nevoia de planificare. Noi adăugăm că o astfel de planificare trebuie să fie democratică și pentru binele public. Trebuie să construim puterea populară și capacitatea statului pentru a disciplina capitalul și a-l penaliza atunci când refuză să îndeplinească obiectivele sociale.
Există o asimetrie revelatoare în vechile argumente cu privire la politica industrială. Atunci când statele bogate subvenționează semiconductorii, vehiculele electrice, industriile de apărare sau tehnologiile verzi, încadrează asta ca „inovație” sau „siguranță națională”. Când țările sărace încearcă să-și proceseze propriile minerale sau să protejeze industriile incipiente, ele sunt avertizate cu privire la „distorsiuni”, „ineficiență”, „corupție” și „riscuri fiscale”. Adevărul este că piața globală este deja planificată de statele puternice, de firmele transnaționale, de regimurile de brevetare, de instituțiile financiare și de prioritățile militare. Adevărata întrebare este cine planifică, în beneficiul cui și la care nivel al lanțului valoric.
Conferința ONU pentru Comerț și Dezvoltare (UNCTAD) subliniază nevoia de coordonare din partea statului, astfel încât politica comercială, politica energetică, politică educațională și de cercetare, politica de mediu și regulile cu privire la investițiile străine să se miște în aceeași direcție. Fără coordonare, un guvern ar putea anunța procesare locală în timp ce banca sa centrală lipsește industria de credite pe termen lung, sistemul energetic nu corespunde nevoilor industriei și regimul său comercial recompensează importurile. Argumentele UNCTAD sunt utile, dar ele ignoră elefantul din cameră - capitaliștii caută să facă profit, nu să asigure binele public.
O politică industrială care nu disciplinează capitalul și îl direcționează spre binele societății va eșua cu siguranță. Întreprinderile publice sunt necesare pentru a face investiții pe termen lung în sectoarele necesare social pentru care sectorul privat nu arată interes. În loc de a folosi fonduri publice pentru speculă privată, este mult mai bine ca fondurile publice să meargă către instituții publice care creează piețe gestionate, incubează noi tehnologii și dezvoltă linii de producție care sunt benefice social. La urma urmei, o politică industrială nu poate fi susținută decât dacă țările reinstituie unele bariere comerciale și controale pe capital. În lipsa acestor măsuri, guvernele se vor confrunta cu dezechilibre severe în schimburile externe și costuri fiscale semnificative. În timp, aceste presiuni vor șubrezi finanțele publice și vor submina dezvoltarea industrială.
O parte din distrugerea politicii industriale din Sudul Global a avut loc odată cu Acordul asupra Aspectelor Drepturilor de Proprietate Intelectuală relative la Comerț (TRIPS), care a restrâns spațiul politic de care țările se foloseau în trecut pentru a imita, adapta și dezvolta tehnologii existente. TRIPS a îngreunat țărilor efortul de a construi noi tehnologii în termeni proprii. Este momentul ca țările din Sudul Global să reconsidere recunoașterea totală a drepturilor de proprietate intelectuală. Licențele obligatorii permit deja producția de medicamente care salvează vieți atunci când nevoile publice sunt urgente. Instrumente similare ar trebui extinse către alte sectoare critice pentru dezvoltarea industrială. Asta ar îmbunătăți accesul la tehnologii esențiale, ar fortifica producția internă și ar reduce dependența de corporațiile multinaționale.
Politica cu privire la litiu a Zimbabwe este un exemplu important de imaginație economică necesară pentru politica industrială contemporană. În decembrie 2022, Instrumentul Statutar 213 al Zimbabwe a interzis exportul de minereuri care conțin litiu și litiu nerafinat fără autorizație ministerială. Această politică a anulat gândirea comună colonială că rolul unei țări africane ar fi să sape și să expedieze. Zimbabwe s-a folosit de controlul asupra unei resurse strategice pentru a determina întreprinderile miniere să investească în procesare și să creeze intern mai multă valoare adăugată, competențe și venituri fiscale. Este exact tipul de măsură împotriva căreia avertizează științele economice obișnuite. Dar astfel de instrumente îndrăznețe sunt necesare atunci când sistemul existent face ca extracția să pară „eficientă” și industrializarea „ineficientă”. Interdicția impusă de Zimbabwe a schimbat calculele pentru capitalul minier: accesul la minereu necesita tot mai multe investiții în procesarea internă. Astfel firmele s-au orientat către procesarea minereului de litiu în concentrat și, mai recent, către planificarea unor sisteme pentru sulfatul de litiu - aducând astfel Zimbabwe cu un pas mai aproape de producția de componente pentru baterii.
Politica din Zimbabwe trebuie apărată fără a o romantiza. Procesarea minereului în concentrat nu e același lucru cu controlul asupra lanțului valoric al bateriilor. Firmele străine încă domină producția. Tehnologia, finanțele și accesul la piață rămân sub controlul corporațiilor multinaționale. Comunitățile locale și-au exprimat îngrijorarea cu privire la condițiile de muncă, drepturile la terenuri și apă, precum și reglementarea deficitară. Interzicerea exporturilor nu produce de una singură ingineri, electricitate fiabilă, cercetare care rămâne proprietate publică sau manufacturi interne. Așadar, următorul pas al Zimbabwe trebuie să fie mai profund și mai public: un plan de-la-mină-la-manufactură care să lege cunoașterea geologică, capitalul de stat, creditul bancar pentru dezvoltare, învățământul vocațional, producția competentă, reciclarea și cererea regională. Un astfel de plan va trebui să acorde comunităților miniere și muncitorilor puteri instituționale și să se asigure că veniturile publice contribuie la bunuri universale nu la avuția privată.
Succesul din Zimbabwe nu trebuie măsurat în funcție de numărul de uzine de procesare ci dacă politica litiului duce la construirea de noi școli, spitale, infrastructură pentru apă și transport, rețele de energie și alte bunuri publice.
Al Patrulea Deceniu ONU pentru Dezvoltarea Industrială a Africii (2026–2035) admite starea de urgență în care ne aflăm. Aproape doisprezece milioane de tineri africani intră în rândul forței de muncă în fiecare an, iar Zona Economică Liberă Continentală a Africii oferă amploarea necesară pentru a construi lanțuri valorice regionale. ONU are dreptate când cheamă Africa să treacă de la exporturile de materii prime la producția de bunuri cu valoare adăugată. Dar declarațiile și „proiectele bancabile” nu sunt suficiente. Așa cum afirmăm Grieve Chelwa și cu mine în cartea noastră, Cum cauzează Fondul Monetar Internațional strangularea Africii (2026), Africa are nevoie de bănci publice de dezvoltare, planificare infrastructurală continentală, politici coordonate cu privire la minerale, reguli locale cu privire la conținut și ștergerea datoriilor externe care seacă tocmai capacitatea fiscală pe care o necesită industrializarea.
Cei care se opun politicii industriale nu oferă o alternativă neutră. Lăsând investițiile la cheremul corporațiilor multinaționale acceptăm un plan care a fost scris altundeva: mine fără industrie, ferme fără procesarea alimentelor, orașe fără locuri de muncă demne și o tranziție verde în care tehnologiile sunt proiectate în Nord folosind mineralele extrase în Sud. Politica industrială nu garantează emanciparea, dar poate fi terenul luptei de clasă pentru controlul asupra investițiilor, producției și surplusului economic. Popoarele din Sudul Global au dreptul să-și folosească propriile resurse pentru a construi viitorul.
Situația actuală a deschis spațiul pentru dezbateri cu privire la politica industrială, și pentru că lunga stagnare care a urmat crizei financiare din 2008 a făcut ca vechile prescripții să fie tot mai greu de susținut. După decenii în care planificarea a fost discreditată și capacitatea statului șubrezită, țările din Sudul Global trebuie să îndrăznească să-și imagineze ceva mai bun decât aranjamentul pe care l-au căpătat. Merită să ținem minte un vechi proverb shona din Zimbabwe: Chawawana batisisa mudzimu haupi kaviri – ține cu dinții de ceea ce ai găsit, pentru că strămoșii nu ți-l vor da de două ori.
Îmbrățișări,
Vijay