Tricontinental: Dacă refuzi să înfrunți asuprirea, rolul tău ca intelectual e fără rost
Al treizeci și optulea buletin (2025)
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
La mormântul Bertei Isabel Cáceres Flores (1971–2016) din La Esperanza, Honduras, unde s-a născut și unde a murit, am urmărit cu privirea un fluture galben care dădea târcoale unei tufe de bougainvillea. Zbura parcă fără să-i pese, trecând de la un mormânt la altul în cimitirul tăcut. Alături de mormântul Bertei e cel al fratelui ei, Carlos Alberto López Flores (1958–2004), un comunist care a studiat la Universitatea Patrice Lumumba din Moscova și a avut o influență majoră asupra gândirii surorii lui mai mici. Celălalt mormânt vecin rămâne gol. Așteaptă trupul mamei lui Carlos și a Bertei, María Austra Bertha Flores López - căreia i se spune Mamá Berta - care și-a îngropat doi copii. Fluturașul galben a ales mormântul Bertei, unde a găsit flori proaspete aduse de vizitatorii care, la fel ca noi, veniseră să-i aducă un omagiu acestei legendare luptătoare, ucisă pentru că apărase drepturile poporului Lenca din Honduras și lupta globală pentru justiție socială.
Am fost la morminte și memoriale ca acesta de-a lungul și latul lumii: memorialul lui Lindokuhle Mnguni (1994–2022), tânărul președinte al Comunei eKhenana și lider al mișcării locuitorilor din cocioabe Abahlali baseMjondolo, ucis în locuința sa din Durban, Africa de Sud, și care scria mereu răspunsuri la aceste buletine; la un memorial pentru Gauri Lankesh (1962–2017), împușcată în ușa locuinței ei din Bengaluru, India, de brutele din brigada Hindutva de extremă dreaptă, pentru îndrăzneața ei muncă de jurnalistă cu conștiință; și la mormântul lui Chokri Belaïd (1964–2013) în cimitirul Jellaz din Tunis, unde a fost ucis în fața locuinței sale atunci când - ca lider de sindicat – era pe punctul de a cere formarea unui guvern secular în Tunisia. Există mormintele și memorialele din ani trecuți, care mă cheamă înapoi: mormântul lui Víctor Jara (1932–1973), torturat și ucis după lovitura de stat de brutele lui Pinochet, în Cementerio General din Recoleta, aproape de unde locuiesc în Santiago, Chile; biroul lui Mahdi Amel (1936–1987), pe care soția lui, Evelyne Brun Hamdan, (1937–2020) l-a păstrat exact așa cum era atunci când soțul ei a coborât să ia o pereche de pantaloni de la curățătorie și a fost asasinat pentru criticile marxiste pe care le formulase la adresa sectarismului religios; și memorialul lui Chris Hani (1942–1993), marele comunist sud-african, asasinat exact în momentul când Africa de Sud își începea tranziția de la apartheid și când el - vocea clasei muncitoare din țara sa - ar fi adus o sensibilitate proletară în noul guvern.
De ce au fost uciși acești oameni? Care a fost crima lor? Fiecare dintre ei credea - în feluri diferite - în nevoia de a extinde spațiul în care demnitatea umană e posibilă. Pentru Manifiesto – ultimul său cântec, publicat după moartea lui de soția sa, Joan Jara (1927–2023) – Víctor a scris cu melancolia care însoțește pe cei ce știu cât de greu e să construiești socialismul înfruntând ierarhiile capitalismului și violența pe care elitele o vor folosi pentru a-și păstra puterea:
Chitara unui muncitor,
cu aroma primăverii.
Nu e chitara vreunui bogătaș,
nici altceva pe aproape.
Cântecul meu vine de pe schele,
ca să ajungă la stele.
Niciunul dintre ei nu a dorit vreun rău lumii. Berta a luptat pentru drepturile oamenilor obișnuiți de a decide cum să fie mobilizate resursele lor pentru propriul lor progres; Lindokuhle a luptat pentru dreptul sud-africanilor din clasa muncitoare de a trăi în locuințe decente și de a-și controla propriul destin; iar Gauri a luptat pentru dreptul poporului indian la rațiune și la adevăr.
Asasinii care i-au ucis au făcut-o pentru bani. Majoritatea dintre ei erau profesioniști, rotițe în vasta mașină a profitului și morții. Adesea acești asasini plătiți sunt cei prinși în cursul anchetelor, inculpați și întemnițați. Dar cei care le-au pus arma în mână și au îndreptat țeava puștii către cei însemnați pentru moarte sunt adesea invizibili și puternici și nimeni nu-i acuză de nimic. Ei pretind că sunt nevinovați. Au mâinile curate, nu au praf de pușcă pe mâini, nu au sânge pe pantofi. Cine a ucis-o pe Berta? Cei arestați și inculpați, sau alții, mult mai periculoși - proprietari ale căror planuri de a obține și mai mult profit în zona muntoasă, unde trăiește poporul Lenca, au fost sabotate de Berta și Consiliul Civic al Organizațiilor Populare și Indigene din Honduras (Consejo Cívico de Organizaciones Populares e Indígenas de Honduras, COPINH)? Asasinii lui Belaïd veneau poate din zone sărace ale Tunisului, ca Ettadhamen, dar adevărații ucigași puneau totul la cale în vilele lor luxoase din Les Berges du Lac.
Cu un an înainte ca Chokri Belaïd să fie ucis, m-am văzut cu el în Tunis, unde m-a răsfățat cu amintiri despre luptele pentru răsturnarea guvernului lui Zine El Abidine Ben Ali. Avea un fel liric de a vorbi despre luptă și viitor, o sensibilitate poetică păstrată din tinerețe și anii petrecuți ca student în Bagdad. De-a lungul vieții, a scris poeme despre libertate, adunate de familia sa și publicate postum cu titlul de Ash‘ār naqashathā al-rīḥ ʿalā abwāb Tūnis al-sabʿa (Poeme gravate de vânturile de la cele Șapte Porți ale Tunisului). Unul dintre aceste poeme, cel mai probabil scris la apogeul represiunii politice de la sfârșitul anilor 1980, se numește lā taṭrudūnī (Nu mă dați afară):
Nu mă dați afară.
Eu sunt timpul, un altar al vremurilor voastre.
Eu sunt durerea, sau un imn străvechi.
Eu sunt un blestem ce se apropie.
Belaïd își dorea frumusețe. Fiica Bertei - Bertha, căreia i se spune Bertita - îmi spune că mama ei iubea veselia (și un pic de tequila). Lui Gauri îi plăcea să gătească și muzica rock 'n' roll. Lindokuhle era un cititor vorace, care îi devora pe Frantz Fanon și pe Steve Biko, precum și Manifestul Comunist. Asasinii și cei care i-au plătit nu pot șterge esența umană a acestor lideri ai mișcărilor noastre. I-au ucis pentru că mișcările și liderii lor sunt „blestemul ce se apropie”, luptând pentru a ieși dintr-o lume a profitului și violenței pentru a construi o lume a demnității și umanității comune.
La mormântul Bertei, pe măsură ce genocidul Israelului se întețește în Gaza și foametea s-a instaurat, mă gândesc la Bassel al-Araj (1984–2017), pe care l-am cunoscut în Ramallah cu câțiva ani înainte să fie ucis în Cisiordania de poliția israeliană. Bassel și-a folosit mintea lui sclipitoare pentru cărți și idei, construind un sistem de gândire despre ocupația israeliană și rezistența palestiniană care îl face în generația lui, pentru mine, echivalentul lui Ghassan Kanafani (1936–1972), marele intelectual comunist palestinian ucis în Beirut, Liban, împreună cu Lamis Nijem, nepoata lui de șaptesprezece ani, de o bombă israeliană plasată în mașina pe care o conducea. Într-un clip muzical produs de trupa Maimas, din Gaza, și difuzat după moartea lui, Bassel apare spre sfârșit și vorbește despre cât e de important să fii un intelectual implicat (cântărețul trupei, Haidar Eid, a scris Banging on the Walls of the Tank: Dispatches from Gaza, publicat recent de Inkani Books din Johannesburg): „Dacă nu vrei să te implici,” spune Bassel, „dacă refuzi să înfrunți asuprirea - rolul tău ca intelectual e fără rost.” Când l-au ucis, avea alături două cărți - una scrisă de marxistul italian Antonio Gramsci și cealaltă de comunistul libanez Mahdi Amel („omul cu sandale de foc”, cum i se spunea în lumea arabă, un „om care putea umbla prin foc” – al-rajul dhu al-ni‘āl al-nārīyah).
La mormântul Bertei, am citit o parte din Cenușa lui Gramsci de Pier Paolo Pasolini (1954), în care acesta vizitează mormântul lui Gramsci și apoi pleacă spre lumea de dincolo de cimitir:
Plec. Te părăsesc în seara
care, oricât de tristă, atât de dulce coboară
asupra noastră, ființe vii, cu lumina ei de ceară
care cuprinde cartierul în penumbră.Și îl ațâță. Îl face tot mai mare, gol
de jur împrejur, și, ceva mai departe, îl reaprinde
cu viață clocotitoare care, din huruitul
răgușit al tramvaiului, din zgomotele omenești,
în dialecte, naște un concert
difuz și absolut. Simți cum în acele creaturi
îndepărtate care, în viață, strigă, râd
în acele vehicule ale lor, în acele meschine
edificii, unde suspectul și
expansivul dar al existenței se consumă -
acea viață e doar un fior;
prezență trupească, colectivă;
simți absența oricărei religii
adevărate; nu e viață, doar supraviețuire
- poate mai plăcută decât viața - ca
a unui popor de animale, în al cărui orgasm misterios - n-ar mai exista altă dorință
decât cea pentru funcțiile de zi cu zi:
o umilă ardoare căreia îi dă ceva sărbătoresc
umila corupție....
E un vâjâit viața, iar cei pierduți
în ea, o pierd netulburați, dacă inimile
le sunt pline de ea: iată-i cum se bucură,
bieții, de seară: mare
în ei, fără apărare, pentru ei, mitul
renaște... Dar eu, cu inima mea conștientă,
a celui care doar în istorie are viață
voi mai putea vreodată să fac ceva din pură pasiune,
știind că istoria noastră s-a sfârșit?
Dar istoria, cum bine știa Berta, nu se sfârșește așa ușor. Luptele noastre sunt vitale și necesare și, cum bine știa Bassel, molipsitoare.
Îmbrățișări,
Vijay
 | A guest post by
|