Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 24 iunie 2026, câteva cutremure au zguduit unul după altul Venezuela, la doar câteva luni după ce Statele Unite bombardaseră capitala și îi răpiseră pe Președintele Nicolás Maduro și pe membra Adunării Naționale Cilia Flores. A fost un an greu pentru Venezuela, ai cărei oameni se află sub atacul Statelor Unite încă de la începutul Revoluției Bolivariene. Buletinul de săptămâna aceasta vă aduce cea mai recentă alertă roșie, „Adevărul de sub dărâmături”, publicat în colaborare cu Adunarea Internațională a Popoarelor, ALBA Movimientos, Sociedad Patriótica, La Union Comunera, Fuerza Patriótica Alexis Vive și Frente Francisco de Miranda.
Alerta Roșie nr. 22: Adevărul de sub dărâmături
Dezastrele naturale relevă mai mult decât doar mișcările plăcilor tectonice: forța pe care o au societățile, reziliența comunităților și faliile politice care dictează suferința cui e vizibilă și a cui e exploatată. La câteva ore de la cutremurele devastatoare care au lovit Venezuela în 24 iunie 2026, rețelele sociale și părți ale presei internaționale răspândeau deja narațiuni familiare. Chiar înainte ca operațiunile de salvare să poată începe cu adevărat, dezastrul fusese transformat în încă un câmp de luptă din lunga campanie dusă de SUA pentru subminarea procesului bolivarian declanșat de alegerile câștigate de Hugo Chávez în 1998.
Nimic din toate astea nu trebuie să minimizeze tragedia imensă cu care se confruntă poporul venezuelean. Cartiere întregi au fost distruse. Sute de clădiri s-au prăbușit. Spitale, drumuri, poduri și alte tipuri de infrastructură publică sunt acum ruine. Oamenii continuă să-i caute pe cei dragi în timp ce serviciile de salvare se luptă cu ploaia, replicile cutremurelor și accesul dificil. Dar solidaritatea necesită mai mult decât compasiune. Ea are nevoie de adevăr. De aceea alerta roșie nr. 22, „Adevărul de sub dărâmături”, analizează câteva dintre cele mai comune mituri aflate în circulație cu privire la cutremur și le confruntă cu probele existente.
Mitul unu: Guvernul venezuelean nu a reacționat eficient la cutremur.
Trebuie înțeleasă amploarea catastrofei înainte de a ne lansa în judecăți grave. Numărul de morți crește în fiecare zi, pe măsură ce echipele de primă intervenție și voluntarii caută printre dărâmături, iar zeci de mii de oameni sunt încă dați dispăruți. Aproape două sute de clădiri s-au prăbușit integral, în timp ce alte câteva sute au fost parțial distruse. Spitalele care în mod normal i-ar primi pe răniți au suferit la rândul lor daune. Un pod principal și câteva drumuri au fost deteriorate în statul La Guaira, care a fost cel mai puternic lovit de cutremur dintre cele șase state afectate, ceea ce înseamnă că e deosebit de dificilă deplasarea vehiculelor și echipajelor de salvare în zonele respective. Ploaia neîntreruptă și aproape 800 de replici au complicat și mai mult operațiunile de salvare, în timp ce prăbușirea parțială a aeroportului din Caracas a obligat echipajele internaționale de salvare să aterizeze pe aeroporturi mai îndepărtate ca apoi să călătorească terestru. Nicio țară nu are capacități nelimitate pentru urgențe când se confruntă cu distrugeri de o asemenea amploare.
Dar Venezuela a fost lovită de acest dezastru purtând o povară în plus, pe care puține țări au trăit-o la o asemenea scară: ani de război economic prin măsuri coercitive unilaterale impuse în principal de Statele Unite și aliații acestora. Aceste măsuri au înghețat mai mult de $30 de miliarde din bunurile publice ale Venezuelei, care altfel ar fi putut fortifica pregătirea pentru dezastre, modernizarea infrastructurii și ar fi finanțat rezervele de urgență. Ele au limitat foarte mult capacitatea țării de a achiziționa echipament de salvare specializat, utilaje grele, medicamente, piese de schimb și materiale de construcție, precum au și dus la migrație în masă.
Înăsprirea începând cu 2017 a sancțiunilor impuse de SUA a amplificat emigrația și a dus la mari pierderi de muncitori din sectoare cheie ale serviciilor publice. Raportorul Special al ONU Alena Douhan a arătat că în 2021 serviciile publice pierduseră între 30% și 50% din personal, inclusiv mulți doctori, asistente, ingineri, cadre didactice, judecători și alți profesioniști, iar multe spitale publice declarau neocupate între 50% și 70% din posturile de specialiști. Aceste pierderi de personal au afectat capacitatea țării de a răspunde la urgențe: mai puțini muncitori instruiți, mai multă muncă pentru cei rămași și servicii publice mai puțin capabile să reacționeze când se întâmplă un dezastru.
Efectele dezastrelor naturale nu pot fi separate de condițiile politice și economice în care au loc. Dar Venezuela nu este o victimă neajutorată. În pofida devastatoarelor pierderi, țara a început să își revină încet. După o contractare de 75% din PIB între 2013 și 2021, PIB-ul Venezuelei a crescut cu aproximativ 9% în 2024 și din nou în 2025. A trecut de la a importa mai mult de 70% din necesarul de alimente în 2017 la a produce 96% intern în martie 2026. Veniturile din petrol, care scăzuseră de la $93 de miliarde în 2012 la $4,2 miliarde în 2020, își reveniseră la aproximativ $18 miliarde în ultimii ani. Viața nu era lipsită de obstacole serioase, iar țara nu-și revenise la nivelul dinaintea crizei, dar - în pofida celor aproximativ 1000 de măsuri coercitive unilaterale care încă se aplică - economia, infrastructura, serviciile publice și calitatea vieții unei mari părți din populația Venezuelei începuse să se îmbunătățească - inclusiv răspunsul la dezastre.
Mitul doi: Guvernul venezuelean blochează ajutoarele umanitare.
Probabil afirmația cea mai larg circulată a fost aceea că autoritățile venezuelene au împiedicat intenționat voluntarii și ajutoarele să ajungă la comunitățile afectate. Dar operațiunile moderne de căutare depind de coordonare atentă. Câinii salvatori au nevoie de liniște pentru a detecta supraviețuitorii sub dărâmături. Utilajele grele au nevoie de rute de acces clar definite. Ambulanțele au nevoie de drumuri fără ambuteiaje. Mișcările necoordonate a mii de civili prin zonele de dezastru, chiar dacă bine intenționate, pot împiedica operațiunile de salvare și pot duce la pierderi de vieți omenești.
Relatările de la fața locului arată că vehiculele de salvare se găseau blocate în traficul civil. Deplasări care în mod normal durau patruzeci de minute acum durau ore. Ambulanțele care transportau victime în stare critică erau încetinite de drumurile aglomerate și blocate. Ca urmare, restricționarea accesului la zonele de dezastru nu e dovadă de represiune ci o practică standard în situații de urgență, utilizată în toată lumea.
În același timp, participarea organizată a voluntarilor a fost amplă de la bun început. Mii s-au înscris după 26 iunie pentru a participa la eforturile coordonate de ajutorare, asigurându-se că solidaritatea fortifică, nu perturbă operațiunile de salvare. Întrebarea nu a fost niciodată dacă civililor li se permite să ajute ci dacă asistența este organizată astfel încât să salveze vieți.
Mitul trei: Comunitățile afectate sunt neglijate de guvernul venezuelean.
În prima zi a tragediei, eforturile comune ale Protecției Civile, ale Forțelor Armate Naționale Bolivariene (FANB), ale poliției și ale familiilor și comunităților victimelor au răspuns și au ajutat la salvarea a 2.407 de oameni din cele mai afectate zone ale La Guaira. Până la 1 iulie, la o săptămână după cutremur, aproximativ 26.000 de angajați ai agențiilor de protecție civilă, serviciilor de urgență, poliției, forțelor armate și altor instituții publice fuseseră desfășurați în toată zona dezastrului. Aproximativ 17.000 de voluntari se alăturaseră oficial operațiunilor de ajutorare. În toate zonele afectate au fost salvați 6.461 de oameni. Autoritățile au coordonat operațiunile de salvare cu peste 4.000 de salvatori străini și cel puțin 41 de delegații internaționale care participă la operațiuni umanitare. Răspunsul umanitar a livrat deja aproape 9 milioane de kilograme de hrană, aproximativ 28.000 de pachete cu mâncare și 3,2 milioane de litri de apă potabilă în zonele afectate - cifre care cresc semnificativ în fiecare zi odată cu operațiunile de salvare în desfășurare și rapoartele zilnice ale Adunării Naționale. Peste 80.000 de familii au primit asistență, inclusiv hrană, transport, îngrijiri medicale, sprijin psihologic și adăpost de urgență.
Echipele medicale au tratat mai mult de 17.000 de oameni în spitale, clinici de campanie și centre de triaj de urgență. Furnizarea energiei electrice a fost în mare parte reluată în toate zonele afectate. Afirmațiile că locuințele construite de Gran Misión Vivienda Venezuela – programul guvernamental principal pentru locuire, care a oferit locuințe la 5,2 milioane de familii – erau prost construite au fost dezmințite când cele construite de guverne anterioare și de constructori privați au suferit daune similare. Treisprezece adăposturi de largi dimensiuni au fost deschise în La Guaira, cu alte douăsprezece operând în Caracas, Miranda și alte zone afectate, iar eforturile de extindere continuă. Niciuna dintre aceste realizări nu anulează realitatea suferinței enorme care există încă. Dar ele arată că, departe de a păstra distanța, instituțiile publice ale Venezuelei și miile de cetățeni organizați continuă operațiunile de ajutorare în condiții extraordinar de dificile.
Mitul patru: Grija SUA pentru Venezuela poate fi separată de războiul hibrid purtat de SUA.
Fiecare contribuție umanitară autentică merită recunoaștere, indiferent de unde vine ea. Dar gesturile umanitare nu pot fi separate de realitatea politică mai largă și nici de istorie. Statele Unite continuă să impună sancțiuni care au șubrezit sistematic economia Venezuelei, au restricționat accesul acesteia la finanțele internaționale, au blocat importurile de bunuri critice și au înghețat miliarde de dolari care aparțin poporului venezuelean. Nu poți lăuda asistența umanitară în timp ce menții politici care accentuează urgențele umanitare.
Sancțiunile și alte măsuri coercitive unilaterale sunt adesea eficiente politic tocmai pentru că sunt invizibile. Spre deosebire de bombe, ele arareori produc imagini dramatice. Însă ele erodează lent, de-a lungul multor ani, sistemele de sănătate publică, infrastructura, capacitatea productivă și instituțiile de stat. Când în cele din urmă lovește dezastrul, instituțiile șubrezite sunt prezentate ca dovadă a incompetenței guvernamentale și nu ca efect cumulat al războiului economic intenționat. Prețul plătit de oameni pentru acest război economic a fost devastator. Sancțiunile SUA au dus la peste 40.000 de morți între 2017 și 2018 și au expus 300.000 de oameni la riscul de a avea aceeași soartă pentru că nu aveau acces la medicamente sau tratamente esențiale.
Aproximativ 31 de tone de aur venezuelean – cu o valoare de aproximativ $1,95 miliarde în 2020 – sunt blocate de Banca Angliei după ce Marea Britanie s-a alăturat campaniei de presiune a Washingtonului asupra Venezuelei. Țara se confruntă de asemenea cu o datorie de aproximativ $240 de miliarde, inclusiv obligațiuni suverane și obligațiuni PDVSA intrate în incapacitate de plată, dobânzi acumulate, facturi neplătite, hotărâri arbitrale și împrumuturi bilaterale. Cu toate că nu toată această datorie a fost generată de sancțiunile financiare impuse în 2017, ele au izolat Venezuela de piețele financiare SUA și i-au limitat foarte mult capacitatea de a-și plăti și restructura datoriile. Reținerea bunurilor și excedentul de datorie împiedică eforturile țării de a reconstrui infrastructura, de a asigura locuințe și de a îngriji supraviețuitorii cu demnitate.
Astăzi, cel mai semnificativ gest umanitar nu ar fi încă o declarație îngrijorată. Ci înlăturarea imediată a tuturor măsurilor coercitive unilaterale și eliberarea bunurilor suverane ale Venezuelei pentru reconstrucție.
Mitul cinci: Cutremurul dovedește că procesul bolivarian a eșuat.
Dezastrul a arătat forța unei societăți organizate capabilă de acțiune colectivă sub presiuni extraordinare. Comunele, organizațiile de cartier, rețelele de sănătate publică, sistemele de distribuire a hranei, brigăzile de voluntari și instituțiile locale construite de-a lungul deceniilor au devenit indispensabile reacției în cazuri de urgență. În toată țara, comunitățile organizate au mobilizat alimente, adăposturi, transport, îngrijiri medicale și voluntari prin structuri care existau cu mult înaintea cutremurului.
Nicio societate nu poate elimina suferința produsă de un dezastru de o asemenea magnitudine. Dar societățile care au comunități organizate sunt în general mai capabile să reziste și să răspundă la astfel de crize decât cele care se bazează exclusiv pe piețe și inițiative private. Reziliența nu a apărut spontan. Ea se bazează pe decenii de investiții în educație publică, alfabetizare, sănătate și organizare comunitară. Încă de la începutul procesului bolivarian, milioane de venezueleni au primit acces la educație, analfabetismul a fost eradicat, noi universități publice au extins învățământul avansat, iar investițiile publice în sănătate au crescut dramatic. În pofida distrugerilor cauzate de războiul hibrid dus de SUA, aceste progrese au fortificat nu numai indicatorii sociali ci și formele de organizare colectivă care devin indispensabile în clipele de urgență națională.
Poporul venezuelean are nevoie de următoarele măsuri:
1. Toate măsurile coercitive unilaterale, inclusiv sancțiunile economice, impuse Venezuelei trebuie înlăturate imediat, iar bunurile publice venezuelene care sunt înghețate, reținute sau inaccesibile în vreun alt fel în străinătate trebuie deblocate.
2. Trebuie pus capăt intervențiilor străine sub orice formă.
3. Datoria externă a Venezuelei trebuie ștearsă.
4. Asistența umanitară trebuie coordonată cu instituțiile publice și comunitățile organizate venezuelene, nu utilizată ca instrument de intervenție politică sau militară.
5. Mișcările internaționale trebuie să continue să sprijine poporul venezuelean mult după ce atenția presei internaționale se mută inevitabil în altă parte.
Dezastrele naturale nu pot fi prevenite. Dar alegerile politice determină dacă ele devin catastrofe umanitare. Poporul venezuelean se confruntă acum cu imensa provocare de a reconstrui locuințe, școli, spitale și comunități în timp ce suferă urmările deceniilor de război economic. Ca urmare, solidaritatea internațională trebuie să însemne mai mult decât compasiune: ea trebuie să respingă miturile promovate de dușmanii Venezuelei, să ceară înlăturarea sancțiunilor și restricțiilor asupra bunurilor care au șubrezit capacitatea Venezuelei să reacționeze și să apere dreptul țării la recuperare, reconstrucție și alegerea propriului viitor, liberă de constrângeri externe.
Îmbrățișări,
Vijay
