Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Artistul okinawez Kinjo Minoru e hăituit de tragedia Bătăliei de la Okinawa din 1945 și ocupația militară care a marcat insula de atunci încoace. Arta lui se inspiră din acea sensibilitate. Sculpturile lui par să răsară direct din pământ. Figuri umane se străduie să iasă din piatră și din ciment, cu corpurile purtând urmele războiului, ocupației și memoriei. Kinjo lucrează cu aceleași materiale care sunt turnate acum în coasta Okinawei pentru a construi încă o bază militară SUA. Sculpturile sale nu sunt doar niște monumente înălțate trecutului. Ele sunt un avertisment pentru prezent.
Din acest motiv, cel mai recent dosar al nostru, Dilema Asiei de Est: Contradicții și posibilități în Noul Război Rece, folosește sculpturile lui Kinjo pentru a contextualiza pericolele care apar acum în toată regiunea. Acestea avertizează cu privire la cimentul care se usucă în toată Asia de Est: noi sisteme de rachete, exerciții și baze militare, flote navale care patrulează ape disputate și bugete militare care cresc în timp ce bugetele sociale stagnează. Asia de Est, unul dintre principalele motoare ale dezvoltării economice și tehnologice globale, se transformă în linia întâi a unui periculos Nou Război Rece. Inima regiunii a fost lovită de o contradicție: țările care sunt cel mai profund integrate în dinamismul economic al Chinei sunt în același timp atrase în structuri militare gândite pentru a înfrunta China.
Timp de decenii, tendința economică dominantă în Asia de Est a fost aceea a integrării: fabrici, căi ferate și porturi au făcut legătura între țările din regiune creând rețele dense de producție, comerț, lanțuri de aprovizionare și piețe. Încă din 1993, Banca Mondială a publicat un raport intitulat Miracolul Asiei de Est, care recunoștea că creșterea accentuată din regiune nu era pur și simplu consecința piețelor libere ci a intervențiilor de stat care produceau „creștere mai accentuată și mai egală”. Douăzeci de ani mai târziu, Banca Mondială a publicat China 2030 (2013), care recunoștea ca sistemul chinez - caracterizat de bănci deținute de stat, intervenții puternice ale statului și controlul asupra dobânzilor - a avut „un succes remarcabil în a mobiliza economiile și a aloca capitalul sectoarelor strategice în timpul ascensiunii economice a Chinei”. Cu alte cuvinte, Banca Mondială a fost nevoită să admită că ascensiunea Asiei de Est se datora planificării, investițiilor publice și integrării regionale și nu rețetelor pieței libere impuse de obicei Sudului Global. Astăzi, China este motorul creșterii din regiune și industrii întregi precum și milioane de locuri de muncă depind de relația statelor din Asia de Est cu China. Însă în timp ce gravitația economică trage regiunea către integrare, forța militară o împinge în direcția opusă.
Statele Unite și-au petrecut ultimul deceniu construind ceea ce analiștii numesc fără ocoliș o „strategie a negării”. Prin alianțe și exerciții militare, noi acorduri pentru baze militare, desfășurări de rachete și rețele de spionaj, Washingtonul a încercat să determine prin intimidare China să predea controlul asupra propriului viitor economic. Această arhitectură se întinde din Oceanul Indian până la Oceanul Pacific - așa-zisul „Indo-Pacific” al strategilor militari americani - de la Diego Garcia la Guam și de la Okinawa la nordul Filipinelor. Această geografie militară este un răspuns disperat adresat unei realități istorice profunde: centrul gravitațional al economiei mondiale s-a mutat către Asia. Incapabile să inverseze această evoluție prin măsuri economice asupra propriului aparat productiv, Statele Unite s-au bazat din ce în ce mai mult pe forța militară pentru a întreține idea pe care o au despre întâietatea globală. Rezultatul e ceva ce dosarul nostru numește dilema statelor din Asia de Est.
Multe state din Asia de Est sunt captive în această dilemă. Japonia ilustrează limpede situația. China este cel mai mare partener comercial al Japoniei și o piață esențială pentru exporturile sale industriale. Însă Japonia găzduiește aproape o sută de centre militare ale SUA și crește accelerat propriile cheltuieli militare. Guverne japoneze succesive au slăbit restricțiile asupra exporturilor de armament și au reinterpretat limitele constituționale impuse activității militare, o traiectorie pe care Prima Ministră Sanae Takaichi a căutat să accelereze. În timp ce locuitorii din Okinawa continuă să voteze împotriva extinderii prezenței militare a SUA, deciziile le sunt impuse de la Tokyo în slujba unei strategii geopolitice pe care nu ei au creat-o. Ei văd cum bazele SUA din statele arabe din Golf au devenit ținte în loc de scuturi și știu că îi așteaptă aceeași soartă dacă SUA declanșează un conflict militar cu China sau oricare altă putere din regiune, precum Rusia sau Republica Populară Democrată Coreeană.
Filipinele și Coreea de Sud se confruntă cu aceeași dilemă. Acordurile militare și comerțul de armament cu SUA au continuat să se intensifice, la fel și schimburile comerciale cu China. În toate aceste țări, mișcări populare au cerut mai multă suveranitate și justiție socială și s-au opus bazelor și acordurilor militare cu SUA, dar fără prea mult succes. Guverne de diferite culori politice au rămas constrânse de structurile dependenței militare construite de generații. Aceste evoluții sunt prezentate ca fiind inevitabile, dar nu sunt. Ele fac parte dintr-un proiect politic. Limbajul democrației și autoritarismului care caracterizează dezbaterile din regiune este profund înșelător și ascunde mai mult decât dezvăluie. Adevărata întrebare care li se pune popoarelor din Asia de Est nu este ideologică ci materială: pot societățile care urmăresc să se dezvolte prin integrare regională, inclusiv prin Parteneriatul Economic Regional General, care leagă China de Japonia, Coreea de Sud, Australia, Noua Zeelandă și cea mai mare parte a Asiei de Sud-Est, să servească de asemenea ca baze pentru confruntarea militară cu principalul lor partener comercial? Răspunsul este nu.
În timp ce cei care plănuiesc războaiele vorbesc despre „disuasiune” și analiștii piețelor financiare vorbesc despre „risc”, oamenii obișnuiți înțeleg ceva mai imediat: intensificarea situației militare prin Noul Război Rece e o amenințare la adresa vieții însăși. Fiecare bază militară ocupă o suprafață care ar putea fi utilizată în alte scopuri și fiecare creștere a bugetului pentru apărare afectează investițiile în sănătate, educație, locuire și climat. În 2024, cheltuielile pentru apărare ale Japoniei au crescut cu 21% la $55,3 miliarde, echivalentul a 1,4% din PIB. De atunci, guvernul a căutat să avanseze către ținta aleasă inițial pentru anul fiscal 2027 de a crește cheltuielile pentru apărare la 2% din PIB, redirecționând resurse care altfel ar putea fi puse în slujba unei societăți care se numără printre cele care îmbătrânesc cel mai repede.
În toată Asia de Est, sindicatele, organizațiile studențești, mișcările țărănești, grupările de femei, cele care luptă pentru pace și activiștii contra bazelor militare se opun militarizării și extinderii militare străine prin acțiuni de masă și presiune asupra legislaturilor. Luptele lor scot în evidență adevărul fundamental că securitatea autentică se construiește prin participare democratică, dezvoltare umană și justiție socială - nu printr-o cursă a înarmărilor. Viitorul Asiei de Est nu va fi determinat doar de generali și strategi ci de oameni obișnuiți care se organizează și sunt fermi în convingerile lor. Interesele lor arareori sunt aliniate cu militarismul.
Noul Război Rece nu este doar o întrecere între state ci o luptă pentru direcția viitoare a dezvoltării lumii. Statele din Asia de Est au nevoie de cooperare, dialog și instituții capabile să gestioneze diferențele astfel încât acestea să nu devină conflicte. Mai întâi de toate, tensiunile din regiune au nevoie de mișcări politice capabile să-și imagineze viitoruri dincolo de logica confruntării. În toată regiunea, analiștii și liderii politici dezbat de mult dacă securitatea ar trebui construită prin disuasiune și alianțe militare sau prin dialog, reconciliere și securitate umană. Dosarul nostru se alătură acestei dezbateri insistând că pacea durabilă nu poate fi construită prin militarizare.
Sculpturile lui Kinjo Minoru ne amintesc că războiul nu este o abstracție ci lasă urme adânci în peisaj și în corpuri, transformând posibilul în ruine. Cimentul din sculpturile lui Kinjo s-a uscat și a devenit memorie, dar cimentul bazelor militare încă se usucă și devine amenințare. Istoria nu și-a găsit sfârșitul.
În fiecare an, în 23 iunie, Okinawa comemorează Irei no Hi, sau Ziua Memoriei, pentru a-i cinsti pe cei căzuți în 1945 în Bătălia de la Okinawa. În timpul ceremoniei de comemorare anuale, un student citește un poem selectat pentru aducere-aminte, purtând memoria morților spre vocea unei noi generații. În 2018, Rinko Sagara, pe atunci studentă în anul trei la Liceul Minatogawa din Urasoe, a citit poemul „Ikiro” (Trăiește) scris chiar de ea. Aici aveți un fragment:
La poalele Dealului Mabuni marea blândă se întinde sub ochii mei.
Sunt tristă și nu pot să uit toate cele ce i s-au întâmplat acestei insule.
Îmi împreunez mâinile și fac un legământ,
Amintindu-mi de cei căzuți, un legământ din inima mea:
Cât voi trăi,
Nu voi accepta niciodată acest război care a jertfit atâtea vieți.
Nu voi repeta acest trecut în viitor.
Mă voi lupta pentru o lume în care toți oamenii trăiesc în pace, dincolo de granițele statelor, dincolo de rasă, dincolo de religie și dincolo de orice interese.
Voi crea o lume în care nimeni nu ne împiedică să trăim și să cinstim viața.
Voi încerca să făuresc pacea.
Îmbrățișări,
Vijay
