Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Aveam doar șaisprezece ani când l-am văzut pentru prima oară pe Fidel Castro, cu ocazia summitului Mișcării de Nealiniere (NAM) ce a avut loc în 1983 în India. Când Fidel, care săptămâna aceasta ar fi împlinit 100 de ani, a întâlnit-o pe prim-ministra Indiei, Indira Gandhi, a ignorat protocolul și a îmbrățișat-o strâns. Fidel iubea India, așa cum mi-a spus chiar el optsprezece ani mai târziu în Durban, Africa de Sud. „Am fost în India de multe ori”, mi-a spus el cu acea ocazie, „dar n-am stat niciodată mult.” Eram prea intimidat ca să-i spun că-l văzusem de la depărtare la conferința NAM și că, datorită personalității lui uriașe, îmi închipuisem că Cuba era o țară enormă - și nu o națiune insulară de aproximativ 110.000 kilometri pătrați, cu o populație mai mică decât zona metropolitană a Calcuttei, unde m-am născut. Văzându-l de departe în uniforma lui militară, mi l-am închipuit pe tânărul Fidel intrând în Havana din Sierra Maestra, și m-am întrebat dacă purta sub mantie un pistol ca să se protejeze de asasinii care păreau să nu reușească niciodată să-l atingă.
În timpul Conferinței Mondiale Împotriva Rasismului care a avut loc în 2001 la Durban, Fidel a fost singurul lider mondial primit cu aplauze furtunoase atât în forumurile guvernamentale cât și în cele neguvernamentale. A vorbit cu o sinceritate care a străpuns alinierile politice. Era perioada „drepturilor omului” și a „globalizării”, termeni care nu însemnau mai nimic atâta timp cât motorul inegalității se învârtea mai departe la o turație nemiloasă. Ce rost aveau aceste forumuri despre rasism și distrugerea mediului înconjurător, despre datorie și drepturile femeilor, când totul părea să meargă din rău în mai rău? În timp ce datoria gospodăriilor ajungea la niveluri catastrofale pentru oamenii obișnuiți din Sudul Global, lideri în costume făcute la comandă mormăiau clișee. Fidel, în uniforma lui militară, era antiteza lor. Felul lui de a vorbi pe șleau și zâmbetul lui făceau adevărul digerabil și le insuflau oamenilor dorința să i se alăture în lupta pentru un viitor demn. Ne-am ridicat în picioare ca să-l aplaudăm pe Fidel nu doar pentru ceea ce spunea, ci și pentru că vorbea limba noastră.
Cu doi ani înainte de sosirea sa la summitul NAM din 1983, Fidel a vorbit în cadrul unei conferințe a Comitetelor pentru Apărarea Revoluției (CDR), grupări de cartier create în 1960 care au jucat un rol vital în protejarea comunităților și a națiunii. Fidel a subliniat realizările Revoluției Cubaneze dar și limitările impuse de blocada drastică a SUA. Însă blocada, a spus Fidel, „nu ne-a împiedicat să avem realizări fără precedent”. Printre ele, a enumerat:
Am asigurat locuri de muncă pentru întreaga noastră populație, punând capăt indolenței; am pus capăt viciilor, jocurilor de noroc, drogurilor, prostituției; am eradicat analfabetismul; am asigurat educație până cel puțin la nivelul clasei a șasea și ne străduim să ajungem la nivelul clasei a noua; avem sănătate publică la cel mai înalt standard dintre toate țările subdezvoltate ale lumii.
„Dificultățile nu ne vor împiedica să mergem înainte”, a spus Fidel.
Aceasta este lecția fundamentală pentru Lumea A Treia. Da, colonialismul ne-a devastat țările. Da, structura neocolonială continuă să smulgă resurse și bogății din țările noastre. Da, războiul și datoria impun un preț enorm oricărei țări care încearcă să-și exercite suveranitatea. Da, toate acestea sunt adevăruri și reprezintă dificultăți. Dar dificultățile nu ne vor împiedica să mergem înainte.
Fidel nu era un socialist utopic. Nu era de acord cu cei care credeau că poți face un salt din sărăcie direct la bogăție. Îl citise pe Marx, mai ales des circulata și studiata broșură Critica Programului de la Gotha (1875), în care Marx a scris „Dreptul nu poate fi niciodată superior orînduirii economice şi dezvoltării culturale a societăţii determinate de această orînduire.” Cu alte cuvinte, o societate ale cărei forțe productive nu pot genera suficient surplus, și ca urmare suficient timp liber și instituții culturale, nu poate crea de una singură condițiile pentru emanciparea omului. Drepturile liberale la proprietate într-un sistem capitalist, de exemplu, garantează oricui libertatea de a deține proprietate, care fusese restricționată în cadrul formațiunilor sociale pre-capitaliste. Dar aceste drepturi nu garantează libertatea în fața proprietății – cu alte cuvinte, libertatea de sub tirania de a fi lipsit de proprietate. Doar „într-o etapă mai înaintată a societății comuniste”, caracterizată de abundență, poate fi creată baza socială pentru libertate. „Abia atunci”, scria Marx, „limitele înguste ale dreptului burghez vor putea fi cu totul depășite şi societatea va putea înscrie pe stindardele ei: de la fiecare după capacități, fiecăruia după nevoi!”
Fidel știa că un astfel de argument diferenția tradiția lui de cea a utopismului și liberalismului. Dar înțelegea de asemenea o axiomă fundamentală: că dezvoltarea inegală a capitalismului în condiții coloniale și neocoloniale nu le va permite națiunilor mai sărace să-și dezvolte forțele productive ci doar să-și dezvolte subdezvoltarea. Asta însemna că fronturile de eliberare națională trebuiau să răstoarne stăpânii coloniali și apoi să întreprindă cu mare abilitate și simultan două sarcini istorice: să construiască forțele productive (ceea ce ar fi trebuit să fie sarcina burgheziei) și să socializeze mijloacele de producție (ceea ce e misiunea proiectului socialist). În națiunile mai sărace, atât sarcina burgheziei cât și cea a proletariatului trebuie realizate de forțele socialiste în condiții extrem de neprielnice. Dificultățile nu ne vor împiedica să mergem înainte.
În 2001, mă aflam într-o cameră de hotel cu Fidel și alți membri ai delegației sale iar el îmi punea întrebări despre discriminarea de castă din India. Curiozitatea lui Fidel era contagioasă, și conștientă. Făceam tot ce-mi stătea în putință, admirându-l profund, să-i explic cum stăteau lucrurile. Aveam treizeci și patru de ani și mă întrebam ce făcea fetița mea în vârstă de șase luni, rămasă acasă.
Fidel a început să-mi povestească despre dificultățile construirii socialismului și cum Revoluția Cubaneză nu făcuse îndeajuns în primele decenii pentru a suprima ierarhiile de rasă și gen. Da, Revoluția Cubaneză desegregase spațiile publice, dar nu fusese întreprins destul pentru a învinge natura înrădăcinată a rasismului. Era important ca realitățile neîndurate să fie abordate, să se pornească de la fapte palpabile și apoi să fie găsită metoda potrivită pentru a schimba situația. Negarea realității împiedică progresul. Acest lucru era limpede pentru Fidel.
Adresându-se conferinței din Durban, Fidel a oferit o lecție desăvârșită cu privire la realități înverșunate. „Rasismul, discriminarea rasială și xenofobia”, a spus el, „nu sunt reacții naturale instinctive ale ființelor omenești - ele se nasc direct din războaie, cuceriri militare, sclavie și exploatarea individuală sau colectivă a celor mai slabi de către cei mai puternici de-a lungul întregii istorii a societăților umane”. Dacă conștientizăm acest fapt, atunci nu este suficient să organizăm seminare despre comportamente mai potrivite sau să împărtășim bune practici pentru a desființa rasismul. Trebuie să schimbăm sistemul care conferă ierarhiilor sociale astfel de putere. Trebuie să răsturnăm și să transformăm sistemul capitalist însuși.
Când mă aflam cu Fidel, am adus vorba de distincția pe care o făcea Marx între „tărâmul libertății” și „tărâmul necesității”. Primul se referea la acele zone ale lumii care reușiseră - parțial prin colonialism - să se doteze cu forțe productive avansate și ca urmare să creeze contextul pentru tranziția spre socialism. Cel din urmă - victimele jafului colonial - trebuia încă să meargă dincolo de nevoile de bază ale poporului și se afla deci încă departe de socialism. Dar cu toate acestea, în pofida așteptărilor marxismului clasic, revoluțiile avuseseră loc în tărâmul necesității, unde socialismul „e tânăr și cu greșeli”, cum scria Che în 1965. „Facem greșeli”, mi-a spus Fidel, „dar trebuie să fim deschiși cu privire la ele. Nu putem să pretindem că nu facem greșeli. Dar trebuie de asemenea să ne amintim că avem unele certitudini. Nu putem să ne tot cerem scuze pentru eforturile noastre, când aceste eforturi sunt pentru a face din lume un loc mai omenesc.”
Un revoluționar precum Fidel nu se limitează la a ne furniza o idee sau alta. Ce ne dă el, mai ales în aceste momente intime, este exemplul unui revoluționar - ceea ce Ho Chi Minh numea necesitatea emulării. Urmărindu-l pe Fidel cum își explica ideile cu pasiune și siguranță m-a făcut să mă simt mai pasionat și mai sigur. Mi-a adâncit dorința de a-l emula nu pe el, ca individ, ci felul în care el participa la lupta pentru a salva umanitatea de brutalitate și de a încerca cinstit să construiască o lume socialistă.
Dacă ascultați principalele discursuri ale lui Fidel, veți vedea că sunt pline de detalii care ar putea părea irelevante pentru publicul său. De exemplu, uneori citea din registrele producției agricole din fiecare district al Cubei, spunându-le celor adunați în Plaza de la Revolución despre amănuntele administrației birocratice. De ce făcea asta? Fidel, profesorul nostru revoluționar, ne spunea că socialismul este despre detalii: atenția acordată științei de a dezvolta forțele productive, transparență și onestitate cu privire la obstacole și calea deschisă pentru participarea maselor, cu scopul de a transforma eșecurile în succese. Dificultățile nu ne vor împiedica să mergem înainte.
Îmbrățișări,
Vijay
PS: Lucrările de artă din acest buletin provin din FIDEL X 100, o inițiativă pentru crearea de postere ce marchează centenarul nașterii lui Fidel Castro. Inițiativa a fost lansată de Utopic, Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială, Adunarea Internațională a Popoarelor, ALBA Movimientos, Pan Africanism Today, Instituto Simon Bolivar și Young Socialist Artists.