Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În data de 5 februarie 2026 a expirat Noul Tratat Strategic pentru Dezarmare (Noul START), desființând astfel ultima limită juridică impusă arsenalelor nucleare strategice ale Statelor Unite și ale Federației Ruse. Noul START, semnat în 2010 și intrat în vigoare în 2011, ar fi trebuit înlocuit cu un alt acord. Tratatul limita numărul de focoase și vehicule de livrare strategice utilizate de fiecare parte și stabilea un regim de verificare constând din inspecții, notificări și schimb de informații. Nu erau măsuri de ochii lumii; erau niște fire subțiri care restricționau cea mai distrugătoare mașinărie asamblată vreodată.
Noul START nu a expirat pe neașteptate. Datorită deteriorării relațiilor dintre SUA și Rusia din ultimele decenii, inspecțiile la fața locului au fost suspendate de ambele părți în martie 2020 și nu au fost reluate niciodată. În februarie 2023, Rusia și-a suspendat participarea în Noul START și SUA a răspuns cu aceeași măsură (Rusia a declarat public că intenționează să continue să respecte limitele numerice impuse de Noul START, cu condiția ca SUA să facă la fel). Tratatul a expirat din punct de vedere formal, dar elementul său de verificare fusese deja suspendat.
Astăzi trăim într-o lume în care cele mai mari două puteri nucleare nu sunt constrânse de niciun tratat care să le impună limite obligatorii.
Încă din 2002, Statele Unite au ieșit unilateral din tratat de control nuclear după tratat de control nuclear, erodând arhitectura care a contribuit la stabilizarea disuasiunii. Printre aceste tratate se numără următoarele:
1. Tratatul privitor la Rachetele Balistice din 1972 - SUA s-a retras în iunie 2002.
2. Tratatul Forțelor Nucleare cu Rază Intermediară din 1987 – SUA s-a retras în august 2019.
3. Tratatul Cerurilor Deschise din 1992 - SUA s-a retras în noiembrie 2020.
4. Noul START din 2011 – a expirat în februarie 2026.
Tratatul Noul START expiră odată cu o reîntoarcere mai amplă la doctrinele „războielii” nucleare, inclusiv un nou accent pus pe ideea diabolică de contraputere - descrisă în Analiza Atitudinii Nucleare a SUA 2018 (NPR). Este o idee simplă: atacăm forțele nucleare și sistemele de comandă ale adversarului și nu orașele sale. Un astfel de atac este considerat a fi mai rațional și chiar mai uman. În realitate, un astfel de atac destabilizează toate sistemele de disuasiune. Doctrinele contraputerii răsplătesc viteza, anticiparea și avantajul primului atac, scurtând astfel timpul disponibil pentru a lua decizii. Doctrina creează o presiune de tipul „folosește-o sau pierde-o” - teama că trebuie să lovești înainte ca forțele tale să fie distruse - ceea ce face ca erorile de judecată să fie structurale, nu accidentale. Pe măsură ce tehnologiile de război avansează, această logică e amplificată. Sistemele convenționale de atac foarte dezvoltate, apărarea cu rachete balistice, sistemele de livrare hipersonice și rețelele integrate de comandă și control (sisteme comune care conectează senzori, sisteme de comunicare și luarea de decizii) tulbură hotarul dintre războiul nuclear și cel nenuclear. O rachetă balistică lansată cu intenții convenționale poate fi interpretată ca atac nuclear. Platformele cu dublă utilizare - sisteme care poartă încărcătură convențională sau nucleară - subminează claritatea semnalizării, astfel încât devine dificil de stabilit dacă o lansare e convențională sau nucleară. Astfel intensificarea situațiilor e mult mai rapidă. Marja de eroare ajunge să fie de doar câteva secunde.
Doctrina contraputerii nu e doar o dezbatere abstractă, ci s-a materializat în bugete guvernamentale și contracte de achiziții de armament. NPR SUA 2022 a afirmat modernizarea triadei nucleare: rachete balistice intercontinentale terestre, rachete balistice lansate submarin și bombardiere strategice cu capabilitate nucleară. Un aspect esențial este că NPR 2022 respinge politicile de „fără primă utilizare” și „utilizare unică” („fără primă utilizare” înseamnă angajamentul de a nu fi primul care folosește armele nucleare; „utilizare unică” înseamnă ca rolul lor să fie limitat la disuasiune și, dacă este necesar, la a răspunde la un atac nuclear). Politica actuală spune că SUA ar lua în calcul utilizarea armelor nucleare doar „în circumstanțe extreme”, pentru a-și proteja interesele vitale sau pe cele ale aliaților și partenerilor săi, dar nu exclude prima utilizare și permite o „gamă restrânsă de împrejurări” în care armele nucleare ar putea descuraja atacurile cu „efect strategic.” Această poziție păstrează opțiunea de a viza capabilitățile militare ale adversarului - inclusiv forțele strategice dacă este necesar - fără a adopta deschis doctrina contraputerii. Comisia Congresului cu privire la Poziția Strategică a Statelor Unite 2023 a mers mai departe, afirmând că planificarea nucleară a SUA ar trebui să continue să vizeze ceea ce adversarii „prețuiesc cel mai mult.” În aceste texte, armele nucleare nu sunt prezentate ca tragice necesități ale guvernării moderne, ci ca instrumente normale care pot fi folosite în anumite circumstanțe.
Demența din spatele acestor atitudini este alimentată de profiturile imense pe care le obține industria armamentului, care încearcă să modernizeze sistemele nucleare în baza doctrinei contraputerii. Un raport al PAX și al Campaniei Internaționale pentru Abolirea Armelor Nucleare (ICAN) intitulat Costuri uriașe: Companiile care produc armele nucleare și finanțatorii lor a stabilit că, între ianuarie 2022 și august 2024, 260 de instituții financiare globale (inclusiv fonduri de pensii, companii de asigurare și administratori de active) au finanțat 24 de producători de arme nucleare, investitorii deținând acțiuni și obligațiuni în valoare de aproape $514 de miliarde și aproximativ $270 de miliarde furnizate sub formă de împrumuturi și subscrieri. Printre aceste companii se numără Airbus, BAE Systems, Bechtel, Boeing, General Dynamics, L3Harris Technologies, Northrop Grumman și Rolls-Royce. Raportul din 2025 al ICAN Costuri ascunse: Sume cheltuite pentru arme nucleare în 2024 estimează că cele nouă state înarmate nuclear au cheltuit $100,2 miliarde pe arsenalele nucleare în 2024, sectorul privat câștigând cel puțin $42,5 de miliarde din contracte pentru arme nucleare. Această sumă ar fi acoperit de 28 de ori bugetul ONU și ar fi hrănit 345 de milioane de oameni expuși la cea mai profundă foamete pentru o perioadă de aproape doi ani. Industria armelor nucleare este o risipă înfiorătoare de resurse omenești.
În pofida colapsului regimului bilateral de control al armamentului, sistemul global de disuasiune și eradicare a armelor nucleare nu a dispărut. Dar ceea ce ne rămâne este pătruns de dominația SUA asupra arhitecturii politicilor nucleare:
1. Tratatul de Neproliferare Nucleară (NPT, 1970) rămâne în vigoare chiar dacă de fapt consolidează sistemul de apartheid nuclear (cu toate că Articolul VI cere țărilor înarmate nuclear să continue dezarmarea). Expirarea Noului START aprofundează criza de legitimitate a NPT și demască faptul că promisiunea dezarmării este mereu amânată. India, Israel și Pakistan nu au semnat niciodată NPT; Republica Populară Democrată Coreeană (RPDC) l-a semnat în 1985 dar s-a retras din el în 2003.
2. Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA, 1957) gestionează un regim de protecții care include inspecții, contabilitate materială și monitorizare. Protocolul adițional al AIEA din 1997 extinde aceste capacități, dar mecanismul continuă să fie afectat de implementare selectivă. Investigațiile efectuate de AIEA în Iran, de exemplu, nu se bazează pe probe, ci pe ostilitatea Nordului Global față de guvernul iranian.
3. Nuclear Suppliers Group (Grupul Furnizorilor Nucleari, NSG, 1975) este un regim informal de control al exporturilor de tehnologii sensibile și materiale cu dublă utilizare folosite în ciclul combustibilului nuclear și în programele care includ armament. Obiectivul NSG este de a restricționa proliferarea (consolidat de rezoluția Consiliului de Securitate al ONU 1540), dar de fapt ajunge să consolideze ierarhiile tehnologice. Statele înarmate nuclear domină instituțiile informale, exercitându-și autoritatea în timp ce insistă ca alții să se abțină.
Unele norme ferfenițite rămân în afara controlului absolut al Statelor Unite, dar sunt fracturate și nu pot promova un plan cuprinzător. Acestea includ:
1. Tratatul asupra Interzicerii Armelor Nucleare (2017). Este un instrument cu valoare juridică obligatorie care reprezintă o respingere categorică a armelor nucleare. Până la sfârșitul anului 2025, nouăzeci și nouă de țări fie ratificaseră fie semnaseră tratatul, dar niciuna dintre statele înarmate nuclear ale lumii nu se număra printre ele. În Europa, doar Austria, Sfântul Scaun (Vaticanul), Irlanda, Malta și San Marino au ratificat tratatul. Tratatul, promovat de Campania Internațională pentru Abolirea Armelor Nucleare, este în principal o inițiativă a Sudului Global.
2. Zonele libere de arme nucleare. Cinci regiuni din lume au adoptat tratate pentru a se asigura că teritoriile lor sunt libere de arme nucleare. Aceste acorduri sunt Tratatul din Tlatelolco (1967) care acoperă America Latină și Caraibele, Tratatul din Rarotonga (1985) care acoperă Pacificul de Sud, Tratatul din Bangkok (1995) care acoperă Asia de Sud-Est, Tratatul din Pelindaba (1996) care acoperă Africa și Tratatul Semipalatinsk (2006) care acoperă Asia Centrală. În practică, aceste tratate se numără printre cele mai de succes realizări cu privire la dezarmarea nucleară.
3. Tratatul de interzicere a testelor nucleare (1996). Acest tratat nu a reușit să intre în vigoare pentru că mai multe state indispensabile nu l-au ratificat, dar rămâne semnificativ din punct de vedere politic pentru că interzice exploziile în timpul testelor nucleare și a contribuit la transformarea în tabu a testărilor nucleare. Sistemul de monitorizare din cadrul tratatului funcționează zilnic, detectând semnale seismice și atmosferice, astfel încât testele sunt mai greu de ascuns.
Peisajul de după Noul START conține câteva instituții și norme, dar restricția principală asupra celor mai mari arsenale nucleare nu mai există. Ceea ce avem acum sunt trei crize suprapuse:
1. O criză de stabilitate. În lipsa transparenței și verificărilor efectuate asupra celor mai mari arsenale de arme nucleare avem doar suspiciuni între marile puteri.
2. O criză de legitimitate. Țările cu cele mai mari arsenale cer ca neproliferarea să fie respectată în timp ce abandonează propriul lor angajament față de dezarmare, așa cum e încadrat de tratate.
3. O criză de conștiință. Este înfiorător faptul că astăzi se vorbește despre armele nucleare ca fiind utilizabile, gestionabile și necesare - ca opțiuni legitime pe câmpul de luptă.
O revenire la regimul de control al armamentului este necesară. Dar trebuie să ne gândim la un plan mai amplu. Chiar și cele mai bune tratate nu fac decât să gestioneze pericolul, însă fără a-l elimina. Contradicția mai profundă rămâne neatinsă: o lume în care câteva state își revendică dreptul de a anihila omenirea în numele securității. Dispariția Noului START ne destramă iluziile și dezvăluie o ordine a armelor nucleare care menține puterea în forma existentă și nu promovează pacea.
Libia și-a abandonat programul de arme nucleare în decembrie 2003. Opt ani mai târziu, o rezoluție a Consiliului de Securitate al ONU (nr. 1973) care impunea un embargou pe armament și o zonă fără zboruri a fost folosită de NATO pentru a-și justifica intervenția militară ce a cauzat distrugerea statului libian. Este deci de la sine înțeles că RPDC a testat o armă nucleară în 2006 pentru a se apăra de ambițiile de schimbare de regim ale SUA și ale aliaților săi din Asia de Est. Doctrina contraputerii cu care operează SUA încurajează alte țări să-și construiască astfel de scuturi, o realitate dureroasă într-o lume înecată în angoasele provocate de hiperimperialism.
În 2003, dramaturgul britanic Harold Pinter (1930-2008), exasperat de Războiul Global împotriva Terorii, a scris un poem izbitor intitulat „Bombele.” Mi-l amintesc citind acest poem la Londra, cu o cadență impresionantă, speranța emanând limpede din sluțenie. În amintirea lui, iată poemul:
Nu mai avem cuvinte de rostit
Tot ce ne-a mai rămas sunt bombele
Care ne-au izbucnit din capete
Tot ce a mai rămas sunt bombele
Care ne sug ultimele picături de sânge
Tot ce ne-a mai rămas sunt bombele
Care lustruiesc țestele morților.
Îmbrățișări,
Vijay