Tricontinental: Acest buletin te va înfuria
Al șaptelea buletin (2026)
Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Pentru Nicolás Maduro și Cilia Flores
Acum câteva luni, am călătorit împreună cu o echipă a institutului nostru în Cauca, Columbia, ca să ne întâlnim cu mai multe organizații afiliate Procesului Popular pentru Unitate din Sud-Vestul Columbiei (PUPSOC), o coaliție formată din organizații care apără pământurile și drepturile comunităților rurale. În Cauca locuiesc comunități de campesinos (țărani) care cultivă coca. Acolo, oamenii nu plantează coca pentru că așa „aleg” să facă, ci pentru că deposedarea și abandonul din partea statului le împiedică accesul la un trai decent. Ei de-abia reușesc să supraviețuiască din munca lor, însă recolta pe care o obțin intră într-un lanț valoric al suferinței care este obscen de lucrativ la nivel global. Împreună cu Coordinadora Nacional de Cultivadores y Cultivadoras de Coca, Amapola y Marihuana (Coordonarea Națională a Cultivatorilor de Coca, Mac și Marijuana, COCCAM), am efectuat cercetarea care a devenit dosarul nr. 97, Războiul împotriva săracilor: Narcotice, campesinos și capitalism (februarie 2026). Imaginile din acest buletin sunt din dosarul nr. 97; ele includ fotografii ale PUPSOC prelucrate de echipa artistică a Tricontinental.
Am încercat să scriu acest buletin în proză, dar nu am reușit să găsesc cuvintele potrivite. Așa că l-am transformat într-un poem lung și rătăcitor. Am făcut-o pentru că sistemul care produce acest lanț valoric al suferinței mă înfurie și nimic din ceea ce simt nu poate fi explicat fără emoția pe care o numim mânie. Așa că iată:
Au sosit,
da, au sosit -
într-o dimineață marea s-a deschis
ca o rană albastră,
și din ea au ieșit vase
grele de foame.
Au adus civilizație
în buzunare,
înfășurată, ca un cuțit,
în mătase.
Civilizație, au spus,
de parcă ar fi numele unei flori.
Dar era foamete.
Era praf de pușcă.
Erau contracte pe hârtie
care mușcau mai adânc
ca niște colți.
Vasele lor sorbeau aur
din coastele continentului,
și suflau lanțuri
în trupurile oamenilor.
Pământul,
străvechiul pământ,
răbdător ca o mamă,
a trebuit să-și deschidă venele
pentru străini.
Au luat pământurile.
Au luat truda.
Au luat pădurile
încă îmbăiate în triluri de păsări.
Au golit munții
până când și stâncile
s-au simțit sărăcite.
Și ce-au lăsat în urmă?
Sărăcie,
ca un castron crăpat
lăsat în colb
să-l lingă copiii.
Mai târziu,
bandiții și-au schimbat costumația.
Și-au aruncat
pieile metalice,
săbiile,
crucile cotropirilor.
Acum se îmbrăcau în costume
de culoarea cenușii.
Buzele lor au învățat
cuvinte noi:
dezvoltare,
democrație,
lege și ordine –
parfum picurat
peste același cadavru.
Și de fiecare dată
au declarat război.
Război împotriva drogurilor.
Război împotriva terorii.
Război împotriva săracilor.
Război, război, război -
de parcă ar fi singura rugăciune
pe care imperiul lor o cunoaște.
Ne spun:
Comerțul cu droguri e o infecție,
o beznă în afara sistemului,
o lume interlopă
sub orașul curat.
Dar capitalismul,
o capitalismul,
a păstrat mereu cloaca
sub străzile sale sclipitoare.
Băncile sale sunt catedrale
construite peste râuri murdare.
Mafia nu e afară.
Traficantul nu e afară.
Negustorul de arme
nu e afară.
Sunt artere
ale aceluiași corp.
Banii murdari se ridică
precum fumul dintr-un furnal,
sunt spălați,
călcați
și înapoiați
drept capital legitim
așezat politicos
la masa puterii.
Nu e vreun accident.
Este chiar organul ascuns
al bestiei.
Marx i-a spus
acumulare de început -
dar ea nu s-a încheiat niciodată.
Cucerire colonială,
îngrădire,
furt de pământuri,
negoț cu oameni -
capitalul nu s-a născut curat.
S-a născut
cu sânge pe buze.
Iar când îi e foame,
când îi e sete,
se întoarce din nou
la banditism,
ca un vampir
care se apleacă peste grumazul
lumii întregi.
Privește -
privește spre campesinos
din Columbia.
Ziarele le zic criminali.
Statul le spune dușmani.
Dar ei sunt doar
oameni cu țărână
sub unghii,
părinți
care socotesc foamea
de pe fețele copiilor lor.
Elicopterele sosesc
ca niște lăcuste de metal.
Glifosatul șiroiește
ca un torent otrăvit.
Armata mărșăluiește
prin culturi
de parcă ar mărșălui prin carne.
Iar campesino cultivă coca
nu din lăcomie:
capitalismul
i-a închis toate celelalte căi.
Pământuri concentrate
în câteva mâini.
Culturi legale care se prăbușesc
ca niște păsări istovite.
Fără drumuri.
Fără piețe.
Fără școli.
Fără spitale.
Doar abandon.
Doar coca
ca o ultimă monedă verde
a supraviețuirii.
La poarta fermei
câștigă mai nimic -
o mână de praf.
Dar frunza călătorește.
Prin laboratoare clandestine,
prin coridoare pentru trafic,
prin venele
pieței mondiale -
iar valoarea ei se înmulțește
până când devine
un miracol monstruos:
de la un dolar
la zeci de mii.
Acesta e capitalismul:
valoare extrasă în sus
precum măduva din os.
Sărăcie impusă în jos
precum gravitația.
Campesino rămâne sărac.
Șeful de cartel trăiește violent.
Iar băncile -
imaculatele bănci -
primesc surplusul
precum preoții care primesc ofrande.
Din când în când
izbucnește un scandal.
HSBC spală
un miliard de dolari.
Amenda e plătită
ca un mic gologan
aruncat înspre tăcere.
Niciun director nu înfundă pușcăria.
Prea mari ca să înfunde pușcăria.
Prea sacri ca să fie atinși.
Pentru că spălatul
nu e o întâmplare.
E însăși structura.
Războiul nu atinge
seiful.
Atinge
ogorul.
Războiul împotriva drogurilor
nu e un război împotriva drogurilor.
Este o armă imperială.
O pelerină morală
ca să acopere agresiunea.
Planul Columbia
pământ țărănesc militarizat.
Astăzi aceeași retorică
ochește Venezuela -
acuzații de narco-terorism
manufacturate precum gloanțele.
Probele - irelevante.
Povestea e totul.
Imperiul are mereu nevoie
de un sfânt pretext
pentru violența sa.
Iar pădurea tropicală arde.
Otrăvurile sunt aruncate
asupra Amazonului
pentru a distruge coca,
în timp ce dependența Nordului
de petrol, bani, extracție
e trecută sub tăcere.
Ei zbiară:
„distrugeți planta care ucide!”
Dar războiul lor
e cel care ucide.
Acest război e purtat
împotriva naturii
precum și împotriva oamenilor.
Unde începe pacea?
Nu cu eradicare.
Nu cu militarizare.
Nu cu pușcării.
Pacea începe
cu demnitate:
reforma agrară,
culturi garantate,
drumuri,
școli,
spitale,
drepturi.
Reconstrucția
vieții rurale.
Pentru că problema
nu e frunza de coca.
Problema
e sistemul.
Războiul împotriva drogurilor
nu e un război împotriva drogurilor.
E un război
împotriva săracilor.
Iar ca să i se pună capăt
nu de reformă e nevoie,
ci de ruptură -
de o altă lume,
care se înalță, precum zorii,
deasupra mării însângerate.
Îmbrățișări,
Vijay
 | A guest post by
|