Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 1921, la câțiva ani de la începerea experimentului sovietic, V. I. Lenin publica un eseu cu titlu sugestiv: „Timpuri noi, greșeli vechi sub o nouă formă” Eseul iniția o linie de investigație pe care Lenin avea să o urmeze până la sfârșitul vieții sale trei ani mai târziu. Îl captivase întrebarea privitoare la cum poate fi construit socialismul într-o țară devastată de război, având la dispoziție doar un minim de capital, o societate compusă în principal din țărani, cu rată mare de analfabetism (aproximativ 70%) și fără o administrație publică în stare să conducă un stat orientat spre socialism. În acel eseu, Lenin reflecta:
După o încordare extraordinară, încordare fără precedent în lume, clasa muncitoare din această țară ruinată, de mici țărani, clasa muncitoare care a suferit foarte mult de pe urma declasării, are nevoie de un interval de timp pentru ca forțele noi să poată să se dezvolte și să se redreseze, iar cele vechi și uzate să se poată reface. ...Trebuie să înțelegem asta și să ținem seama de necesitatea sau, mai exact, de inevitabilitatea unei creșteri mai lente a noilor forțe ale clasei muncitoare.
Acest buletin se apleacă asupra ideii de „interval de timp” necesar ca o „țară ruinată” să fie scoasă din înapoierea sa și adusă spre socialism (m-am gândit la asta în timp ce reciteam dosarul nostru cu nr. 100, Viitorul). Vom discuta această idee în termenii lentorii cu care se maturizează un proces socialist în timp ce societatea capitalistă este zguduită de criză. Conceptul de „maturizare lentă” va fi introdus aici și aprofundat în munca viitoare a institutului nostru.
Toate revoluțiile socialiste din lumea modernă au avut loc în națiunile mai sărace, unde țărănimea predomină și a căror avuție a fost extrasă sistematic de pe teritoriul lor și dusă către țări îndepărtate. În aceste națiuni mai sărace, noile guverne revoluționare - din Uniunea Sovietică (1917), Vietnam (1945), China (1949) sau Cuba (1959) - au fost nevoite să-și construiască din aproape nimic propria capacitate statală și să genereze capital pentru construirea infrastructurii și industriei. Nici capacitatea statală nici capitalul nu le-au venit ușor acestor procese revoluționare, obligându-le să experimenteze în moduri care nu au fost documentate cum trebuie. Mai jos avem șase puncte deduse din ceea ce știm despre aceste procese, puncte care servesc ca bază pentru dezvoltarea unei teorii a conceptului de „maturizare lentă”. Vă rugăm să ne scrieți ideile voastre cu privire la acest concept, în baza experiențelor și studiului vostru propriu.
1. Încrederea se acumulează încet și ne dezbărăm cu greu de vechile obiceiuri.
Guvernele revoluționare moștenesc structuri care au fost modelate de-a lungul mai multor generații de vechile ierarhii de castă și trib care domină relațiile agrare, de umilirea și exproprierea colonială și de privarea socială totală. Bolșevicii din Uniunea Sovietică, de exemplu, au descoperit degrabă că vechea cultură birocratică țaristă nu a dispărut în octombrie 1917. Corupția, deferența față de autoritate și neîncrederea în instituțiile colective s-au menținut ani buni. În China, după Revoluția din 1949, Partidul Comunist s-a confruntat în repetate rânduri cu rămășițele ierarhiei confucianiste, ale sistemelor clientelare regionale și ale obiceiurilor țărănești dezvoltate pentru a supraviețui de-a lungul secolelor de nesiguranță. În Cuba, după 1959, conducerea revoluționară a vorbit deschis despre nevoia de a crea un „om nou”, pentru că au înțeles că conștiința socialistă nu poate fi legiferată peste noapte.
Oamenii care trăiesc pe pielea lor violența colonialismului și inegalitățile capitalismului învață să se protejeze individual sau prin rețele familiale. Pentru ca un proiect socialist să aibă succes, oamenii trebuie să învețe să aibă încredere în sistemele colective. Acea încredere se dezvoltă încet, prin acumularea de experiență - prin școli care funcționează, clinici care vindecă, locuire care adăpostește și instituții care rezistă în timp. O revoluție poate prelua repede puterea în stat dar nu poate transforma repede psihologia socială
.
2. Rețelele comerciale și financiare favorizează ordinea mondială existentă.
Capitalismul domină nu doar prin ideologie ci prin rețele comerciale și financiare înrădăcinate, precum și prin infrastructura de transport și comunicații. Țările care încearcă o transformare socialistă pătrund într-o lume organizată deja în jurul acumulării capitaliste. După Revoluția Rusă, Uniunea Sovietică s-a confruntat cu probleme din cauza lanțurilor de aprovizionare industriale, rețelelor bancare și rutelor comerciale care erau controlate de puterile capitaliste ostile. Experiența Cubei după colapsul Uniunii Sovietice în 1991 a ilustrat foarte limpede această realitate: insula a pierdut accesul la combustibil, la piese de schimb, credit și relații comerciale aproape peste noapte, pentru că economia globală era structurată în jurul unor sisteme din care Cuba era în mare parte exclusă (și din care astăzi e exclusă și mai mult din cauza embargoului ilegal impus de SUA asupra petrolului). După reunificarea din 1975, Vietnamul s-a confruntat cu dificultăți enorme în procesul de reconstruire a unei economii devastate de război, în timp ce rămânea în afara circuitelor financiare și comerciale dominante. Sistemele existente se reproduc pentru că fiecare instituție, de la porturi la valute la standarde pentru software, funcționează în avantajul lor. Construirea unor rețele alternative necesită decenii, nu ani.
3. Costurile de capital și infrastructură sunt imense în țările sărăcite de colonialism.
Când revoluționarii vietnamezi au învins imperialismul SUA, au moștenit o țară devastată fizic de bombardamente și otrăvită chimic de Agentul Portocaliu. Cuba a moștenit o economie de monocultură a zahărului legată aproape integral de Statele Unite. În 1949, China a ieșit dintr-un secol al umilințelor și războielilor între șefi, al imperialismului japonez și al războiului civil cu speranța de viață scăzută, analfabetism de masă și capacitate industrială slabă.
Aceste revoluții au fost nevoite să construiască căi ferate și porturi, școli și instituții științifice, rețele electrice și fabrici de oțel - aproape de la zero. Țările capitaliste Nord-Atlantice s-au industrializat de-a lungul unor secole întregi, finanțându-se din înrobirea altora, din jaful colonial și din tributuri imperiale. Instituțiile socialiste de stat din țările mai sărace, care fuseseră colonizate, au fost nevoite să comprime acest proces în doar câteva decenii, în timp ce se aflau sub blocadă sau amenințări militare, ca apoi să fie acuzate de eșecul statului. Povara materială imensă a încetinit transformarea
4. Presiunile externe - precum sancțiunile, sabotajul, izolarea diplomatică și războiul - încetinesc dezvoltarea.
Fiecare stat revoluționar din Lumea A Treia s-a confruntat cu încercuiri militare și pedepse economice. Uniunea Sovietică a fost invadată de soldați din mai mult de zece țări străine după 1917 și apoi s-a confruntat cu invazia nazistă, care a ucis cel puțin douăzeci și șapte de milioane de cetățeni sovietici și a distrus zeci de mii de orașe și sate. Cuba a rezistat timp de decenii sancțiunilor SUA proiectate explicit pentru a crea lipsuri și nemulțumiri sociale. Guvernul de Unitate Populară din Chile a încercat să efectueze transformări structurale dar s-a confruntat cu destabilizare economică imediată, împotrivire din partea elitelor și intervenții externe, înainte ca reformele de lungă durată să poată fi consolidate. Guvernul sandinist al Nicaraguei s-a confruntat cu războiul Contra, finanțat de Statele Unite, și cu minarea porturilor țării, inclusiv Corinto. Vietnamul a dus un război anti-colonial din 1945 până în 1975.
Aceste presiuni au consumat resurse care ar fi putut fi folosite pentru dezvoltarea socială. Sancțiunile cresc costul tranzacțiilor, limitează accesul la tehnologie și creează penurii cronice. Războiul distruge infrastructura și redirecționează forța de muncă înspre apărare. În aceste condiții dificile, ineficiențele apar nu din cauza ideologiei sau a greșelilor de planificare, ci datorită condițiilor de urgență permanentă impuse de puterile ostile.
5. Orice proces e ineficient în etapele de început.
Statele revoluționare au încercat să construiască sisteme administrative noi în timp ce lărgeau educația și sănătatea și efectuau reforma agrară și dezvoltarea industrială. Greșelile și deruta birocratică, blocajele și penuriile sunt inevitabile. Sistemul de planificare sovietic de la începuturi avea probleme de coordonare pentru că nu exista un precedent istoric pentru administrarea unei economii continentale bazată pe justiție socială nu pe profit. Comunele și experimentele industriale ale Chinei au suferit din cauza expertizei tehnice slabe și a implementării locale inegale. În Cuba, lipsa profesioniștilor cu experiență s-a accentuat atunci când mulți dintre ei au fugit la Miami după revoluție.
Administrația publică învață făcând.
Instituțiile se maturizează prin încercări și învățând din greșeli. Administrațiilor socialiste din țările mai sărace li se cere să fie eficiente de îndată, în timp ce ele se confruntă cu embargouri, analfabetism și lipsuri tehnologice. Ineficiența de început nu este așadar excepțională ci caracteristică oricărei transformări sociale la scară largă
6. Ciclurile electorale scurte împiedică transformarea socială.
Transformarea socială are nevoie de orizonturi de planificare măsurate în decenii - nu în cicluri electorale de patru sau cinci ani care recompensează consumul imediat în locul reconstrucției de lungă durată. Guvernele revoluționare au nevoie să li se ofere răbdare înainte să apară progresele vizibile. Chiar și în afara statelor explicit socialiste, guvernele care încearcă să implementeze programe redistributive sau de dezvoltare se confruntă adeseori cu sabotaj prin intermediul scrutinelor electorale, înainte ca proiectele să se poată maturiza. Politicile transformatoare necesită continuitate, dar sistemele electorale modelate de ciclurile media și de presiuni financiare recompensează gestionarea pe termen scurt. Ca urmare, experimentele socialiste s-au confruntat în repetate rânduri cu contradicția dintre timpul istoric (perioada lungă de care e nevoie pentru a transforma societatea) și timpul electoral (ritmul comprimat al politicii moderne).
In piesa Mama de Bertolt Brecht (1931, după romanul cu același nume de Maxim Gorki), personajul principal, Pelagea Vlasova, se chinuie din tragedie în tragedie, până când Revoluția Rusă o aruncă în vâltoarea luptei. Când ajunge într-o bucătărie cu mai multe femei, dintre care una se plânge că a auzit că comunismul nu e nimic altceva decât o crimă, ea îi răspunde cântând:
E lucru de bun simț - oricine poate să-l priceapă. E simplu.
Dacă nu ești exploatator, înțelegi degrabă.
Îți face numai bine. Vezi de află și tu.
Proștii îi zic prostie, iar putrezii îi zic putreziciune.
Dar el e împotriva a tot ceea ce-i putred și împotriva prostiei.
Cine exploatează spune că-i crimă.
Dar noi știm
că el e sfârșitul crimelor.
Nu e nebunie
ci e sfârșitul nebuniei.
Nu e haos
ci ordine.
E un lucru atât de simplu
atât de greu de atins.
Când mă gândeam la „maturizarea lentă”, mi-am amintit de cântecul Vlasovei. Vlasova a muncit toată viață, dar nu a agonisit nimic, decât propria demnitate. Nu a avut parte de învățătură, dar îi mergea mintea. Știa că comunismul e un „lucru atât de simplu”, dar nu era ea genul care să trăiască într-o lume a viselor. E simplu, dar „greu de atins”.
Îmbrățișări,
Vijay
