Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
Între 29 și 31 mai, forțele stângii sud-africane s-au reunit în Johannesburg, Africa de Sud, pentru Conferința Stângii. Este important să înțelegem contextul acestei întâlniri. După mai bine de treizeci de ani de la încheierea formală a apartheidului, oamenii din Africa de Sud încă au dificultăți în a-și îndeplini nevoile de bază. Șomajul este de 32,7% (cifra oficială) și 43,7% când sunt incluși muncitorii așa-ziși descurajați – adică cei dispuși să muncească dar care nu mai caută un loc de muncă. Între timp, bogățiile țării sunt extrase de corporațiile multinaționale. Incapacitatea de a aborda aceste dezechilibre ale felului în care e creată și distribuită avuția a dus la fragmentarea Congresului Național African (ANC), cândva principalul conducător al luptei de eliberare națională, și deteriorarea sa până la a deveni un partid al bogaților. În același timp, forțele stângii sunt demoralizate, pe când dreapta, inclusiv vechea oligarhie a apartheidului, face ravagii.
Acesta este contextul în care Partidul Comunist Sud-African (SACP) și comitetul de conducere al conferinței au convocat mai multe forțe politice, multe dintre ele formațiuni care s-au desprins din ANC, pentru a dezbate chestiuni urgente de strategie pentru Africa de Sud și alte țări care se confruntă cu crize similare.
Am ținut o prelegere din partea institutului nostru în timpul unei plenare pe tema situației actuale. Gândurile de mai jos sunt extrase din acea prezentare.
Dacă luptăm, învingem. Dacă ne temem de eșec, nu vom realiza nimic.
Astăzi, 30 mai, este a cincizeci și șasea aniversare a fondării Centrului Sindicatelor Indiene (CITU), o federație care reprezintă mai mult de șapte milioane de muncitori. În 12 februarie 2026, CITU s-a alăturat altor sindicate centrale și organizații ale agricultorilor pentru o grevă generală împotriva noilor coduri ale muncii, care șubrezesc drepturile muncitorilor în negocierile colective, promovează contractualizarea și deschid calea către zile de muncă mai lungi. Aproximativ 300 de milioane de muncitori, fermieri și alte segmente ale clasei muncitoare au luat parte la grevele și mobilizările de masă din toată țara. Muncitorii indieni continuă să lupte în condiții dificile, călcând pe urmele istoricei revolte a agricultorilor din 2020–2021, când sute de mii de agricultori au întreținut o mișcare de protest pe durata unui an întreg, având sprijinul a sute de milioane de muncitori și țărani din toată țara și obligând guvernul să-și retragă legile anti-agricultori.
Dacă luptăm, învingem, dar chiar și atunci când nu ne atingem scopurile de îndată, câștigăm încredere și experiență pentru următoarea luptă.
Ne sprijinim pe mai mult de un secol de lupte organizate ale clasei muncitoare, țăranilor și mișcărilor de eliberare națională. Aceste lupte și-au găsit expresia în Comuna din Paris (1871), Revoluția din Octombrie (1917), Revoluția Vietnameză (1945), Revoluția Chineză (1949), Revoluția Cubaneză (1959), și mai multe victorii anti-coloniale, inclusiv evenimentele remarcabile și puțin înțelese care se desfășoară acum în Sahel. O discuție despre stânga nu trebuie să înceapă din disperare. Clasa muncitoare și țărănimea trebuie să fie mândre de rolul cheie pe care l-au jucat în aceste lupte și în încercarea de a depăși capitalismul și a făuri o societate socialistă.
De la criza financiară din 2008, economia mondială înregistrează creștere lentă, datorii mari, investiții productive în scădere și inegalități sociale profunde. Declinul cel mai dramatic a fost înregistrat de economiile din Atlanticul de Nord, care continuă să sufere ceea ce numim A Treia Mare Recesiune. Statele Unite și aliații săi nu au reușit să rezolve aceste probleme economice sau să ofere un proiect social credibil. Pe măsură ce au început să piardă controlul asupra finanțelor, tehnologiei și resurselor naturale, elite decadente și periculoase s-au pus stăpâne pe informație și au intensificat războaiele pentru a menține ordinea lor mondială. Acesta este stadiul hiperimperialismului. Dovezile acestor atacuri hiperimperialiste sunt multe: China, Cuba, Iran, Liban, Palestina, Venezuela și Yemen sunt toate vizate. Aceste dinamici sunt intensificate de Noul Război Rece, prin care Statele Unite încearcă să limiteze ascensiunea Chinei, în particular, și mutarea centrului gravitațional înspre Asia, în general.
Aceste fenomene arată limpede că contradicția centrală a epocii noastre este între sistemul imperialist în declin care încearcă să-și păstreze dominația și aspirațiile popoarelor și națiunilor care aspiră la suveranitate, dezvoltare și justiție socială.
Însă faptul că puterea imperialistă slăbește nu duce automat la eliberare. Istoria nu ne oferă tranziții sau victorii automate. Fragmentarea vechii ordini creează portițe dar și pericole: rivalități inter-capitaliste, războaie regionale, ideologii politice toxice și intensificarea extragerii de bogății din Sudul Global către Nordul Global. De aceea problema decisivă în fața căreia se află omenirea este organizarea. Pot clasele muncitoare și popoarele asuprite construi suficientă putere organizată pentru a interveni independent în această criză? Aceasta este provocarea centrală a erei noastre. În acest punct trebuie să vorbim deschis despre criza stângii însăși. În multe țări, mișcările comuniste și muncitorești au suferit înfrângeri istorice în timpul ofensivei neoliberale de la sfârșitul secolului XX. Sindicatele și-au pierdut din putere. Educația politică a intrat în declin. Electoralismul a înlocuit mobilizarea de masă. ONGurile au înlocuit structurile populare.
În ultimii patruzeci de ani, partidele istorice de eliberare națională (precum Congresul Național Indian și ANC) precum și partidele social democrate și-au epuizat misiunile - nu se mai țin de revendicările de bază ale bunăstării sociale. Aceste partide nu mai au încredere în redistribuire și și-au însușit austeritatea dictată de Fondul Monetar Internațional. Această captură mentală a avut un impact devastator asupra politicilor, permițând guvernelor să ignore nevoile imediate ale popoarelor lor și să susțină în loc nevoile bogaților, inclusiv pe ale deținătorilor de titluri. Colapsul social-democrației a obligat stânga să-și lărgească misiunea istorică de a lupta pentru transformare revoluționară ca să includă lupta pentru nevoile imediate ale poporului. În pofida resurselor limitate, stânga este cea care a fost în linia întâi a luptei pentru securitate socială, hrană, apă și sănătate pentru populații din ce în ce mai disperate.
Viitorul nu va fi decis de calculele elitelor și de bunăvoința instituțiilor. Va fi decis de organizare. Clasele conducătoare sunt organizate la nivel global în corporații, bănci, sisteme media și alianțe militare. Popoarele lumii trebuie să se organizeze cu la fel de multă seriozitate. Pentru asta e nevoie de răbdare, claritate ideologică și încredere în politica socialistă, nu ca nostalgie ci ca necesitate. Unitatea este esențială. O stângă vie va include întotdeauna tradiții și dezbateri diferite, dar trebuie să avem mereu în minte contradicția principală dintre muncitori și capital, dintre marea majoritate care produce bogăția socială și minuscula minoritate care și-o însușește. Așa cum a spus secretarul general al SACP, Solly Mapaila: „Nu suntem dușmani, chiar dacă nu suntem mereu de acord.” Când stânga e fragmentată, forțele reacționare exploatează disperarea. Dar atunci când mișcările progresiste acționează prin intermediul educației politice, al mobilizării de masă și al luptelor concrete, muncitorii încep să își cunoască propria putere colectivă.
De aceea reconstruirea puterii clasei muncitoare este sarcina strategică în fața căreia ne aflăm. Asta înseamnă nu doar alianțe electorale sau negocieri în culise între elite, ci organizare înrădăcinată în rândurile muncitorilor, șomerilor, femeilor, studenților, muncitorilor informali, țăranilor și comunităților. Stânga trebuie să recupereze tradițiile educației politice, organizării democratice de masă, disciplinei colective și internaționalismului. Cea din urmă nu înseamnă filantropie între națiuni, ci recunoașterea faptului că clasele muncitoare ale lumii se confruntă cu inamicul comun care este acumularea de capital și dominația imperială.
Socialismul nu mai este doar o aspirație. Este o condiție a supraviețuirii omenirii. Dar socialismul nu va sosi în mod spontan. El trebuie construit prin luptă, prin instituții ale puterii populare și prin mișcări de organizare înrădăcinate în viața de zi cu zi a popoarelor. Avem exemple de astfel de construcții în cooperativele construite de stânga în Kerala, așezările Mișcării Muncitorilor Fără Pământ din Brazilia și Caravanele Roșii ale SACP. Aceste proiecte sunt fragmentele de ‘încă-nu’: ale unui viitor care încă nu a sosit pe deplin dar este deja construit în prezent. Aceste experimente sunt ceea ce Karl Marx numea „comunismul posibil”.
De aceea adunări ca aceasta sunt importante. Ele nu pot rezolva fiecare problemă strategică de îndată, dar reprezintă eforturi de a reconstrui capacitatea politică colectivă după decenii de fragmentare. Calea pe care o avem înaintea noastră va fi dificilă. Dar istoria rămâne o cale deschisă. Imperialismul este puternic, dar nu invincibil. Capitalismul e violent, dar nu etern. Clasele muncitoare și popoarele asuprite rămân făuritorii istoriei. Sarcina noastră este să ajutăm la organizarea acestei forțe istorice, conștient, internațional și cu răbdare revoluționară.
Întâlnirea noastră a avut loc nu departe de Soweto, acolo unde acum cincizeci de ani, în dimineața zilei de 16 iunie 1976, elevii de culoare au declanșat un protest împotriva umilirii de a le fi refuzat dreptul de învăța în propriile limbi și a fi forțați să studieze în afrikaans. Poliția a deschis focul asupra miilor de elevi care mărșăluiau, ucigând cel puțin 176 și rănind mai mult de 1000. Hector Pieterson, în vârstă de doisprezece ani, a fost unul dintre primii împușcați. Fotograful Sam Nzima l-a imortalizat pe elevul Mbuyisa Makhubo cărându-l pe muribundul Hector, cu sora lui Hector, Antoinette, alergând alături de ei. Fotografia devenită între timp celebră a inspirat tabloul lui Dumile Feni din 1987, pe care îl puteți admira mai sus. Focul de armă nu s-a oprit.
Doar o mică atrocitate, adânc în oraș
Bluesul Sowetoului
Bluesul Sowetoului
Acestea au fost cuvintele lui Miriam Makeba, cântăreața și activista anti-apartheid sud-africană, în cântecul „Soweto Blues” (Bluesul Sowetoului), compus de Hugh Masekela în urma masacrului. Cincizeci de ani după Soweto, copiii din Africa de Sud încă au nevoie de o stângă vie - la fel ca noi toți ceilalți.
Îmbrățișări,
Vijay
