Tricontinental: Groenlanda nu este un trofeu

Al patrulea buletin (2026)

Pia Arke (Kalaallit Nunaat), Nuugaarsuk alias… 2, 1990

Dragi prieteni,

Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.

Odată la câțiva ani, centrul Nordului Global imperialist - adică Statele Unite - uită de bunele maniere.

Una e să fii nepoliticos cu Iranul sau Venezuela, dar e cu totul altceva să fii nepoliticos cu Danemarca. Atlanticul de Nord nu s-a mai confruntat cu certuri interne probabil de pe vremea când Adolf Hitler a îndreptat armele împotriva Poloniei în 1939. Dar, ca să nu fim nedrepți cu Statele Unite, acestea nu râvnesc la Danemarca însăși. Washingtonul și-a lins degetele lipicioase și le-a așezat deasupra Groenlandei.

Aka Høegh (Kalaallit Nunaat), Bag maskerne (În spatele măștilor), 2008

Danemarca a început colonizarea Groenlandei acum 305 ani, în 1721. Experții în drept constituțional vor spune că statutul colonial formal s-a încheiat în 1953, când Groenlanda a fost încorporată în Regatul Danemarcei, și că Groenlanda a obținut și mai multă autonomie în 2009 când a fost adoptat Actul pentru Autoguvernarea Groenlandei - dar, să fim serioși, ea continuă să fie o colonie.

Pentru context, trebuie să știm că Groenlanda (cu o întindere de peste 2 milioane de kilometri pătrați) este de cincizeci de ori mai mare decât Danemarca. Comparativ, dacă am așeza-o peste Statele Unite, s-ar întinde din Florida până aproape în California. Dacă ar fi o țară independentă, ar fi a douăsprezecea cea mai mare din lume, ca întindere. Desigur, această țară arctică are o populație foarte mică, de aproximativ 57.700 de persoane (cam echivalentul populației orașului Hoboken, New Jersey).

În mintea Washingtonului, Groenlanda nu e patria cuiva, ci doar un loc - o poziție pe hartă sau un semnal pe un ecran de radar. Cuvintele pe care le folosește pentru a se referi la ea aparțin gramaticii posesiunii: achiziție, control, preluare. Este limbajul dominației - o putere imperialistă (Statele Unite) vrea să preia teritoriu de la o putere colonială (Danemarca).

Dar Groenlanda nu este un trofeu.

Inuiții din Groenlanda își numesc țara Kalaallit Nunaat: „Țara Kalaalliților” (groenlandezii). Când Trump și aliații săi vorbesc despre Groenlanda, nu vorbesc niciodată despre oamenii ei: kalaalliții. În schimb, Trump vorbește despre importanța strategică a insulei și despre ceea ce guvernul SUA percepe ca fiind pericolele care ar apărea dacă aceasta ar fi capturată de chinezi și ruși (deși, nici China, nici Rusia nu au revendicat în vreun fel acest teritoriu). Groenlanda este mereu un loc care trebuie să fie al altcuiva, dar niciodată al kalaalliților. Pentru cei ca Trump, sau pentru succesivi prim-miniștri danezi (în pofida unor declarații călâi despre calea către autodeterminare), kalaalliții nu joacă niciun rol ca subiecți politici.

Kaarale Andreassen (Kalaallit Nunaat), Kvinde på en klippe (Femeie pe o stâncă), nedatat

Pentru Danemarca, importanța strategică și economică a Groenlandei a crescut după descoperirea în 1794 a criolitului, un mineral esențial folosit în producția aluminiului. Accentul pe extracție a continuat după descoperirea în 1956 în Kuannersuit (Kvanefjeld), în sudul Groenlandei, a uraniului și a elementelor de pământuri rare. În 1941, Henrik Kauffmann, trimisul Danemarcei la Washington, a semnat un acord care permitea SUA să construiască baze și stații în Groenlanda. În 1943, SUA au plasat o stație meteorologică la Thule (Dundas), cu numele de Bluie West 6, adăugându-i în 1946 o mică pistă de aterizare. După Al Doilea Război Mondial, Danemarca a fost una dintre primele țări care s-au alăturat SUA pentru a constitui un bloc militar împotriva Uniunii Sovietice. De fapt, aceasta a fost printre fondatorii Organizației Tratatului Atlanticului de Nord (1949) și apoi a semnat Acordul pentru Apărarea Groenlandei (1951) care a permis SUA să construiască Baza Aeriană Thule, sub numele de cod Operațiunea Gaița Albastră (astăzi Baza Spațială Pituffik). Baza a fost utilă nu doar pentru ținerea sub supraveghere a URSS, ci și pentru avertizare împotriva rachetelor, apărare antirachetă și supraveghere spațială - un spațiu strategic care a devenit și mai important pe măsură ce depozitele de uraniu și pământuri rare ale Groenlandei au ajuns să fie centrale în competiția globală pentru minerale critice.

Pe măsură ce, în ultimele decenii, ghețurile Groenlandei s-au topit din cauza catastrofei climatice, geologia țării a devenit mai ușor de explorat și minat în profunzime. Studiile de fezabilitate și forajele de la începutul până la mijlocul anilor 2010 (mai ales din perioada 2011-2015) au arătat că pământul e plin de grafit, litiu, elemente de pământuri rare și uraniu. Pe măsură ce impuneau Chinei un Nou Război Rece, Statele Unite aveau nevoie de noi surse de pământuri rare, dată fiind dominația Chinei în rafinarea pământurilor rare și în producția de magneți. Insula a devenit nu doar o sursă de minerale sau o poziție din care să-și proiecteze forța, ci și un nod critic în arhitectura de securitate a lanțurilor de aprovizionare controlate de SUA.

Anne-Birthe Hove (Kalaallit Nunaat), Inuppassuit V (Oameni mulți), 1995

În august 2010, cu mult înainte de vizita prim-ministrului canadian Mark Carney în China în ianuarie 2026, guvernul canadian a dat publicității un raport cu un titlu interesant: Declarație cu privire la politica externă a Canadei în Arctica: Exercitarea suveranității și promovarea strategiei nordice a Canadei dincolo de granițe. La prima vedere, raportul e destul de fad, cu multe declarații despre cum Canada respectă popoarele indigene ale Arcticii și cum intențiile sale sunt pe de-a-ntregul liberale și nobile. Sunt greu de reconciliat aceste declarații cu faptul că proiectele miniere din întreaga Arctică canadiană au îngrijorat în mod repetat inuiții din cauza efectului pe care îl au asupra animalelor sălbatice și a recoltelor inuite și că organele de reglementare au emis uneori recomandări împotriva expansiunilor, cum a fost cazul minei de fier de pe râul Mary din Baffinland.

De fapt, Canada deține cel mai mare centru financiar din industria mineritului (TSX și TSX Venture Exchange listează mai mult de jumătate din companiile miniere publice din lume), care de decenii tot dă târcoale Arcticii în căutare de surse de energie și minerale. Raportul din 2010 menționează „potențialul Canadei în domeniul energiei și resurselor naturale nordice” și faptul că guvernul „investește mult în cartografierea potențialului energetic și mineral al nordului.” Dar nu menționează marile companii private de minerit ale Canadei, care ar avea de câștigat nu doar din potențialul mineral al Groenlandei (de exemplu, Amaroq Minerals, care deține deja mina de aur Nalunaq din Groenlanda de Sud) dar și din regiunea arctică a Canadei (de exemplu, Agnico Eagle Mines, Barrick Mining Company, Canada Rare Earth Corporation și Trilogy Metals). Dacă raportul este implementat, acesta ar amplifica vechea dispută dintre Canada și SUA cu privire la navigația din Arctica, mai ales în Pasajul de nord-vest, pe care Canada îl consideră parte din apele sale teritoriale iar SUA strâmtoare internațională.

Canada este o „putere arctică”, spune raportul. Șapte alte țări sunt prezente în Arctica: Danemarca, Finlanda, Islanda (prin Grimsey), Norvegia, Rusia, Suedia și Statele Unite (prin Alaska). Acestea sunt membre ale Consiliului Arcticii, organizat de Canada în 1996 pentru a se ocupa de poluarea din Arctica și pentru a crea un spațiu în care organizațiile indigene din regiune să-și poată exprima pozițiile. Cu toate acestea, Consiliul Arcticii a fost în mare parte paralizat după invazia Rusiei în Ucraina din 2022, când țările membre au oprit cooperarea obișnuită cu Rusia și mai târziu au reluat doar câteva proiecte care nu implicau Rusia, cu toate că Rusia deține cam jumătate din coasta arctică. Dat fiind că e necesar consensul, acest lucru a limitat rolul consiliului, transformându-l dintr-un organism care putea intermedia coordonarea pan-arctică și chiar negocia acorduri obligatorii într-unul în mare parte limitat la proiecte tehnice derulate în grupuri de lucru și evaluări. Afirmația Canadei că ar fi o „putere arctică” e plină de bravură dar îi lipsește substanța. Va împiedica ea cu adevărat SUA să-i folosească rutele maritime și poate exercita o formă de suveranitate capitalistă pentru companiile sale miniere din regiunea Arcticii?

Buuti Pedersen (Kalaallit Nunaat), Kammannguara (Micul meu prieten), 2015

În 2020, înainte ca consiliul să suspende cooperarea cu Rusia, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) le ceruse deja membrilor săi să „pună ochii pe nordul extrem” (cum s-a exprimat Atlantic Council, grupul de reflecție al NATO, într-un raport). După 2022, NATO a dezvoltat o strategie pentru „nordul extrem” care poate fi evaluată cel mai bine în baza raportului parlamentar din 2025, Renavigarea Arcticii dezghețate. Raportul definește principalele amenințări la adresa țărilor NATO: China și Rusia. Una dintre ele (Rusia) este o putere arctică majoră iar cealaltă (China) are două stații de cercetare științifică în nord (Stația Râului Galben din Svalbard, Norvegia, care a fost construită în 2003 și efectuează studii atmosferice și de mediu, precum și Observatorul de Știință Arctică China-Islanda din Kárhóll, Islanda, care e acolo din 2018 și studiază sistemul terestru și ecologia). China a indicat de asemenea că apele Arcticii ar fi ideale pentru un Drum Polar al Mătăsii, un coridor comercial care ar lega China de Europa. Dar deocamdată nu există prezență militară chineză în regiune.

În 9 ianuarie 2026, Trump a declarat că nu vrea ca China și Rusia să își dezvolte prezența în Groenlanda. Este adevărat că reprezentanți ai companiilor chineze au fost în Groenlanda și au semnat acorduri voluntare, dar e la fel de adevărat că niciunul dintre ele nu a fost implementat. Trump se teme că unele dintre aceste acorduri voluntare s-ar putea transforma în cele din urmă în proiecte care ar aduce companiile chineze pe teritoriul Groenlandei. Însă, dat fiind că investițiile UE sunt atât de mici în Groenlanda (aproximativ $34,9 milioane pe an) și dat fiind că investițiile SUA (aproximativ $130,1 milioane pe an) și ale Canadei ($549,3 milioane pe an) sunt ceva mai mari dar tot mai reduse decât investițiile preconizate ale Chinei (cel puțin $1,162 miliarde), frica de companiile chineze este justificată. În același timp, trebuie reținut că diplomații danezi și ai altor țări nordice au contestat afirmația lui Trump că ar exista nave de război chineze și rusești care operează „în jurul” Groenlandei, iar Trump nu a oferit public nicio dovadă.

Investițiile preconizate ale Chinei în Groenlanda nu reprezintă o amenințare militară, nici nu sunt treaba Statelor Unite, a Canadei sau chiar a Danemarcei. Ele ar trebui să constituie un subiect de discuție și dezbatere în interiorul Groenlandei.

Groenlanda nu e de vânzare. Nu este o platformă militară sau o rezervă de minerale care așteaptă să fie extrase. Este o societate, plină de trecut și aspirații. Sudul Global cunoaște mult prea bine această poveste - una a jafului în numele progresului, a bazelor militare în numele securității, a suferinței și înfometării poporului pentru care aceste pământuri reprezintă acasă.

Pământul nu visează să fie proprietatea cuiva. Oamenii visează să fie liberi.

Aqqaluk Lynge, poet și politician kalaallit și apărător al drepturilor inuiților, a scris în poemul său „O viață respectată”:

Pe hărțile țării

Trebuie să desenăm puncte și linii

să arătăm că am trecut pe aici -

și că suntem aici astăzi,

aici unde vulpile aleargă

și păsările cuibăresc

și peștii depun icre.

Voi încercuiți totul

ne cereți să dovedim

Că existăm,

că Noi folosim aceste pământ care a fost mereu al nostru,

că Noi avem dreptul la pământurile noastre strămoșești.

Așa că acum Noi întrebăm:

Ce drept aveți Voi să fiți aici?

Îmbrățișări,

Vijay