Dragi prieteni,
Salutări din partea Tricontinental: Institutul pentru cercetare socială.
În 13 noiembrie, în timpul Forumului Academic al Sudului Global care a avut loc la Shanghai, China, am publicat cel mai recent studiu al nostru, A 80-a aniversare a victoriei în Războiul Mondial Antifascist – Să înțelegem cine a salvat omenirea: O istorie restaurativă. O versiune redactată a discursului pe care l-am rostit cu ocazia prezentării studiului, intitulat „Două minciuni și un uriaș adevăr”, este reprodus aici.
La începutul lui august 1942, sovieticii au montat difuzoare în întreg Leningradul. Orașul era sub asediu de peste 300 de zile. Oamenii mureau de foame. Dirijorul Karl Eliasberg a ținut Orchestra Radioului din Leningrad pe linia de plutire organizând repetiții și ducându-și personal muzicienii la punctele alimentare. În 9 august, Eliasberg a adunat 15 supraviețuitori din Orchestra Radioului din Leningrad și a adus niște membri ai formațiilor muzicale militare la Sala Filarmonicii Bolșoi. Au interpretat Simfonia Nr. 7 de Dmitri Șostakovici (Simfonia Leningradului), transmisă la radio și prin difuzoarele din spațiile publice.
Simfonia Nr. 7 de Dmitri Șostakovici, interpretată de orchestra Mariinski sub bagheta dirijorului Valeri Gherghiev în 2020.
Simfonia constă din patru mișcări. Prima, calmă și aproape pastorală, evocă Leningradul înainte de război. A doua, construită în jurul unui ostinato la toba mică, care devine din ce în ce mai zgomotos, face aluzie la invazia nazistă. A treia, condusă de instrumentele cu coarde și de suflat, deplânge suferința îngrozitoare a poporului sovietic, milioanele care muriseră deja și încă mureau. Mișcarea finală, în do major, puternică și mândră, anticipează victoria împotriva fascismului. Nu știau asta atunci, dar încă nu trecuseră de jumătatea asediului. Mai aveau înaintea lor încă 536 de zile de foamete și luptă. Faptul că au interpretat simfonia în mijlocul unui asediu, cu difuzoarele îndreptate către linia de front nazistă, astfel încât nemții să o audă și ei, spune multe despre tăria de caracter a cetățenilor sovietici. În arhiva sovietică se găsește o propoziție scrisă de un ofițer din serviciul secret: „Până și inamicul a ascultat în tăcere. Știau că este victoria noastră asupra deznădejdii.” Mai târziu, un prizonier german a spus că simfonia era „o stafie din orașul pe care nu-l puteam ucide.”
Studiul nostru arată că Armata Roșie Sovietică a distrus 80% din Wehrmacht în goana sa miraculoasă de-a lungul Europei de Est. Când armatele occidentale s-au apropiat de granițele Germaniei, regimul nazist se prăbușise deja. Armata Roșie Sovietică a eliberat majoritatea oamenilor din lagărele de concentrare și maniera științifică în care au avansat i-a forțat pe aliații naziștilor din Europa de Est - precum românii - să se predea și să întoarcă armele. Uniunea Sovietică a fost capabilă să-și adune toate forțele împotriva naziștilor pentru că Comuniștii și patrioții chinezi au apărat flancul estic al Uniunii Sovietice de atacurile militariștilor japonezi. Luptând cu arme nepotrivite, Comuniștii și patrioții chinezi au reușit totuși să aducă pagube enorme japonezilor, blocându-le 60% din armată și împiedicând-o să înfrunte soldații americani care treceau de la o insulă la alta în Pacific.
Dacă chinezii nu ar fi blocat trupele japoneze, Uniunea Sovietică ar fi căzut (și Germania nazistă ar fi pus stăpânire pe Europa) iar trupele americane poate că nu s-ar fi impus în bătăliile din Saipan (1944) și Iwo Jima (1945). Împreună, Armata Roșie Sovietică și Comuniștii și patrioții chinezi au sacrificat zeci de milioane de vieți pentru a învinge fascismul (calculul exact este detaliat în studiul nostru, de la 50 de milioane la 100 de milioane). În mai 1945, când regimul nazist s-a prăbușit, era deja limpede că militarismul japonez se îndrepta spre capitulare. Statele Unite n-aveau nevoie să efectueze testele Trinity în iulie 1945 și să arunce bombe atomice pe Hiroșima (6 august) și Nagasaki (9 august). Datorită sacrificiului imens al cetățenilor sovietici și al Comuniștilor și patrioților chinezi, utilizarea acelei arme de distrugere în masă ar fi fost evitabilă; faptul că Statele Unite au folosit-o ne spune mai multe despre disprețul violent al imperialismului față de viețile omenești, ceea ce e exact ce vedem și azi în Gaza.
Prima minciună. Aliații occidentali s-au opus fasciștilor de la bun început și au câștigat războiul împotriva fascismului.
Adevărul. Guvernele occidentale și-au trimis armatele să distrugă Revoluția din Octombrie din momentul în care a început în 1917. Guvernul sovietic a cerut pacea în decembrie 1917, dar cu toate acestea Germania a atacat Finlanda și tânăra republică sovietică, ceea ce a dus la o invazie masivă a aliaților (cu trupe venind din Statele Unite, Marea Britanie, Franța, România, Estonia, Grecia, Australia, Canada, Japonia și Italia). Atitudinea Aliaților este evidentă din scrierile și discursurile politicianului britanic Winston Churchill, care în 1919 a spus că Aliații trebuie să distrugă „maimuțăreala împuțită a bolșevismului” (30 de ani mai târziu, a spus că „sugrumarea bolșevismului din fașă ar fi fost o mare binecuvântare pentru omenire”). În anii 1930 și 1940, guvernele occidentale voiau ca regimurile fasciste din Germania și Italia să ridice armele împotriva Uniunii Sovietice și să o distrugă. Asta însemna „împăciuirea” - că erau de acord cu anticomunismul lui Adolf Hitler și îi permiteau să își crească armata atâta vreme cât se concentra pe Uniunea Sovietică. Cu toate că Marea Britanie și Franța au declarat război Germaniei în septembrie 1939, nu au făcut nimic în lunile ce au urmat - o perioadă cunoscută sub numele de Războiul Ciudat, Drôle de guerre sau Sitzkrieg (o trimitere la Blitzkrieg, sau războiul fulger).
În 1941, armatele lui Hitler au invadat Uniunea Sovietică. La conferința de la Teheran din 1943, Statele Unite și Marea Britanie au fost nevoite să admită că Armata Roșie distrusese fascismul. Churchill, în numele Regelui George VI, i-a înmânat liderului sovietic Iosif Stalin o sabie din oțel de Sheffield numită „Sabia Stalingradului”, pentru a comemora curajul cetățenilor sovietici care s-au împotrivit asediului (în care au fost uciși două milioane) și i-au învins pe naziști. Dar a mai trecut un an până când aliații au intrat în războiul din Europa în 1944. Până atunci, armata germană fusese decimată de Armata Roșie (și de bombardamentul aerian al Aliaților). Țările occidentale au intrat în război pentru că se temeau că Armata Roșie va pătrunde în Germania și va ocupa o poziție în inima Europei.
Pentru guvernele occidentale, contradicția principală nu era între liberalism și fascism: era între tabăra imperialistă (a războiului) - care îi includea atât pe fasciști cât și pe liberali - și tabăra socialistă (a păcii). Această contradicție a durat din 1917 până în 1991 pe toată durata celui de Al Doilea Război Mondial - Războiul Mondial Antifascist.
A doua minciună. Sacrificiile SUA în războiul din Pacific și bombele nucleare aruncate asupra Hiroșimei și Nagasakiului au învins militarismul japonez.
Adevărul. Războiul Mondial Antifascist nu a început când Germania a invadat Austria în 1939. A început doi ani mai devreme în China, în momentul incidentului de la Podul Marco Polo (bătălia din iulie 1937 din apropierea Beijingului care a marcat începutul invaziei la scară largă a Chinei de către Japonia) și a continuat pe durata războiului SUA împotriva Coreei, care nu s-a încheiat decât cu armistițiul din 1953. Milioane de viteji patrioți și antifasciști au luptat împotriva militarismului japonez, care a atras secțiunile cele mai înfiorătoare ale dreptei extreme din Corea și Indochina. Când Statele Unite au intrat în război în decembrie 1941, patrioții și Comuniștii chinezi - precum și armatele de eliberare națională din Indochina și Asia de Sud-Est - blocaseră 60% din trupele japoneze, nepermițându-le să atace flancul estic al sovieticilor. Nu trebuie să uităm sacrificiile imense ale Ofensivei celor O Sută de Regimente din 1940, în care Generalul Zhu a condus 400.000 de soldați comuniști pentru a distruge infrastructura japoneză din nordul Chinei (inclusiv 900 de kilometri de cale ferată).
E larg răspândită mitografia despre marinarii militari americani cățărându-se pe culmile din Iwo Jima sau despre bomba atomică speriindu-i pe japonezi până la capitulare. Dar aceasta maschează faptul că japonezii fuseseră deja în mare parte învinși, că erau pregătiți să se predea și că Hiroșima și Nagasaki nu erau ținte militare. Ceea ce s-a întâmplat în august 1945 nu a fost parte a vreunei strategii militare: a fost pe de-a-ntregul o demonstrație de forță a SUA, un mesaj adresat lumii despre noua armă pe care SUA o dezvoltase și o amenințare adresată comuniștilor din Asia că această armă ar putea fi utilizată împotriva lor. Milioanele de muncitori și țărani din Asia care au murit pentru a învinge fascismul - inclusiv membri ai familiei mele în Birmania - au fost șterși din memorie de norul în formă de ciupercă. El a început să se impună în memoria populară. Eroina a devenit bomba, nu oamenii care au luptat pentru fiecare centimetru de pământ în toată Asia sud-estică. Aceasta e cea de-a doua minciună.
Uriașul adevăr. Între aceste două minciuni se află un uriaș adevăr care a fost îngropat în memoria noastră populară: fascismul este negarea suveranității și demnității, geamănul respingător al colonialismului. Sunt greu de distins unul de altul. La urma urmei, genocidul a fost o trăsătură constitutivă a stăpânirii coloniale (gândiți-vă la cele șase milioane de oameni uciși în Congo, genocidul popoarelor Herero și Nama din Africa de Sud-Vest de către Germania, genocidul popoarelor băștinașe ale Americilor și cei trei milioane de bengalezi uciși prin înfometare în 1943).
După înfrângerea fascismului german și a militarismului japonez, olandezii, francezii și britanicii, împreună cu aliații lor americani, s-au întors să-și revendice coloniile din Indonezia, Indochina și Malaya. Violența acestor războaie coloniale din anii 1940 și 1950 este grotescă. Despre încercarea olandezilor de a recoloniza Indonezia, liderul naționalist Sukarno a spus: „Ei o numesc acțiune polițienească, dar satele noastre ard, oameni noștri mor și națiunea noastră sângerează pentru libertate.” Chin Peng, un comunist malaiez, a spus ceva asemănător: „Ne-am ridicat pentru că am văzut satele murind de foame, vocile reduse la tăcere de bani și putere.” Generalul Sir Gerald Templer, care a condus Urgența Britanică din Malaya, a spus în urma unei rebeliuni că era un „sat de cinci mii de lași” și i-a înfometat pe săteni, refuzând să le dea orez.
Satele au ars. Sătenii au murit de foame. Aceasta a fost realitatea încercării de recucerire a coloniilor și apoi a războiului SUA împotriva Coreei. Când SUA și-a început operațiunea în Coreea, Președintele Harry Truman a spus că armata lui trebuie să folosească „toate armele pe care le avem” - o remarcă teribilă, dată fiind utilizarea armelor nucleare asupra Japoniei. Dar n-a fost nevoie de bomba atomică, pentru că bombardamentele aeriene au ras orașele din nordul Coreei. Așa cum a declarat Generalul Maior Emmett O’Donnell în fața Senatului SUA în 1951: „Totul este distrus. Nu mai rămâne nimic semnificativ în picioare. Nu mai era nicio țintă în Coreea.” Aceasta era atitudinea lor: fascism sau colonialism - alegeți.
Colonialiștii occidentali au revigorat elementele fasciste din Japonia, Coreea, Indochina și alte țări și s-au aliat cu ele pentru a fortifica axa internațională împotriva muncitorilor, țăranilor și comuniștilor. Asta ne arată că colonialiștii occidentali nu erau deloc antifasciști. Adevăratul lor inamic era posibilitatea ca muncitorii și țăranii să dezvolte o gândire limpede precum și încredere în propriile forțe și să aleagă un viitor socialist.
Uriașul adevăr este că Armata Roșie Sovietică și comuniștii și patrioții chinezi sunt cei care au învins de fapt Germania nazistă și Japonia militaristă. Acestea sunt forțele care au făcut cel mai mult împotriva fascismului și au înțeles legătura strânsă între fascism, capitalism și colonialism. Nu poți fi antifascist, dar să susții colonialismul sau capitalismul. Așa ceva este pur și simplu imposibil. Sunt formațiuni antitetice.
Cu gândul eu sunt tot la Leningrad în august 1942. Vă amintiți orchestra și Simfonia Nr. 7 a lui Șostakovici? Trupele naziste încercuiesc orașul. Domnește tăcerea. Apoi începe muzica. Continuă timp de o oră. Iar apoi, muzica încetează.
Îmbrățișări,
Vijay
Interesant cum e reliefat spiritul de rezistență din Leningrad. Ascult uneori Simfonia a 7-a când urc pe munte! Dar mi se pare esențial să nu uităm de costurile umane imense și de limitările libertăților individuale sub regimurile celebrate. Cum reconciliem lupta antifascistă cu valorile democrației și ale drepturi omului?